Trăiesc în miezul unui semn de întrebare care se-nvârte și se mușcă de biluță. Nu mai știu cu cine eram când mi-a scăpat vorba asta, dar am căzut de acord că-i de lipit pe frigider. Așa mi-a fost și anul: frumos, frumos până la miez, dar frământat între răspunsuri care nu mi-au fost de-ajuns, întrebări noi, hotărâri necoapte și alegeri cu contur încă difuz. Poate de-aia nici nu s-a lăsat scris până adânc în primăvara următoare. N-a suportat bilanț la cerere, fușerit sentimental printre pișcoturi și șampanie, cu rezoluții zornăind la gât înainte să fi înțeles măcar ceva din tot ce-a fost. Când s-a sfârșit, era crud. Încheiat, crește încă în mine. Între ciorne dosite și amânări apăsătoare, între schițe din care nu mai înțeleg nici eu nimic și disperări mărunte, între bucuria, nevoia și frica de a scrie, între avânt și renunțare, textul care urmează s-a născut atât de greu, că era gata-gata să nu fie.
Bologna & belele
Anul se dezghioacă greu, abia prin primăvară mi se-aștern cuvintele din nou pe lucruri. Dinspre aprilie se rostogolește peste mine Târgul Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna, cel mai mare de felul lui din lume. Și gata, e aici. Cu cele mai frumoase cărți pentru copii de pretutindeni, cu oamenii din jurul lor – o uriașă cupă de șampanie care freamătă de entuziasm, tranzacții, bucuriile profesiei și îngrijorările industriei.
Cu un an în urmă fusesem prima oară și-mi vuise capul de fear of missing out. Acum descopăr cu uimire cum alunec suplu de la o întâlnire la alta, de la o conversație la alta, de la o limbă la alta. Configurația celor cinci hale începe să-mi fie familiară, mă orientez în funcție de o hartă interioară pe care apar treptat și chipuri cunoscute. Nat Cardozo, creatoarea luxuriantului album Origini, are ochi de un albastru neașteptat, scânteietor. Când îi spun că sunt traducătoarea ei în română, mă îmbrățișează și-mi scrie pe carte așa: May this book become a seed. Aștept.
La conferințele de la Illustratorsʼ Café ne adunăm cu sutele și pare că ne-am îmbarcat cu toții pe o mare și copilăroasă arcă. În a doua zi de târg, în jurul prânzului, ne strângem acolo patruzeci și doi de editori, traducători, ilustratori și autori din toată lumea, ca să citim, fiecare în limba lui, câte un articol din Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Într-un prezent care fierbe, mă aflu preț de o oră pe aceeași scenă cu Sydney Smith, Felicita Sala, Serge Bloch și-atâtea alte nume de pe cărți care acum au trup de oameni vii, ca să întoarcem Babelul pe dos și să ne dăm mâna, fie și numai printr-un semn, de dragul copiilor din lumea întreagă.
Serile sunt ale noastre. În prima, hoinăresc de una singură prin Piazza Maggiore și pe străduțele din jur. Mă opresc pe treptele de la San Petronio, într-o mulțime forfotitoare care cântă și dansează în acorduri de chitară, ritm de tobe și miros de marijuana. Uit de toate, dansez și cânt împreună cu ei, deși nu prea pricep cuvintele. La un moment dat, mă străbate un fior de groază la gândul că poate o fi vreo sectă, dar disting în refren ceva cu putana și-mi vine inima la loc. Sunt cântecele lui Lucio Dalla, iar în aer e o energie uriașă. În altă seară, de rău de gală, evadez la propriu din Palazzo Re Enzo – închisoare princiară cu secole în urmă –, și ospătez cu Lili într-o osteria. Iar altă seară mă găsește, cu bunele Alison din Africa de Sud și Natasa din Croația, în jurul unor mormane de brânzeturi și mezeluri locale stropite cu vino rosso, stând la povești într-o engleză care dezleagă limbile și alunecă între noi mai ușor ca limba mamei. Cea mai bună înghețată din Bologna se mănâncă la Cremeria La Vecchia Stalla.
Dar B de la Bologna e și b de la belele. În seara cu dansul pe treptele bisericii ratez de bunăvoie ultimul autobuz, fără să știu că pe-acolo și vapoarele vin mai des decât taxiurile. Sunt singură, e aproape miezul nopții, hotelul e la zece kilometri și bateria telefonului s-a descărcat de cât am chemat Uber și Bolt. Nu pot să sun, nu pot să deschid harta. Cartoanele nu sunt o variantă de înnoptat. După câteva ture de centru și gândit la rece, spun: „Doamne, am epuizat soluțiile, depun armele. Te rog, rezolvă!“ Nu trec cinci minute și dau nas în nas cu Ramona, care-mi găsește imediat un Uber. Încă râdem pe subiect și cred că îi mai datorez o bere.
Dar vine una și mai și. Într-o seară, în îmbulzeala din stația de autobuz de la fiera, nu bag de seamă că eu urc, dar portofelul îmi rămâne pe peron. Carduri, bani și buletin – arrivederci! Golul mă doare ca un membru-fantomă, răscolesc politicos autobuzul, mă întorc în stație și răscolesc și acolo. Carabinieri ridică neputincios din umeri, vânzătorul de bilete n-a văzut nimic. Derulez în minte scenarii improbabile cu poliția și ambasada, speranța mi se subțiază, mă scurg pe picioare ca metalul topit. Dar în ultima clipă întâlnesc o necunoscută cu inimă bună și know-how-ul micului jaf de periferie, care îmi propune să căutăm la patru mâini prin pubele și boscheți. Sfinte Mina, Sfinte Mina… Aș vrea să dau dovadă de aceeași concentrare și în alte căutări, ale inimii. Căci peste mai puțin de un sfert de oră, la rădăcina ultimului tufiș rămas necercetat, îmi scânteiază, aproape viu, portofelul meu! Mai găsim, prin boscheți, vreo patru.
Și tot în fața târgului mai găsesc ceva: o șosețică tricotată, rătăcită. Normal c-o iau acasă, chiar dacă asta înseamnă s-o despart pe veci de sora ei. Cartea lui T.O. Bobe, Unde e Șosețica?, tocmai a venit de la tipar.
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet