Născută sub fericitul semn al prieteniei ‒ a lui Șerban cu Costion, a lui Costion cu Cosmina și cu Anca, și-apoi, pentru ca cercul să se închidă, a lui Șerban cu Anca și Cosmina ‒, această carte este doar în aparență un obiect finit, măsurabil, cuantificabil. Petrecând o vreme în preajma (și în raza) poeziilor lui Șerban Madgearu și a ilustrațiilor Cosminei Dragomir, am ajuns la convingerea neclintită că pe copertă ar trebui să se afle un avertisment, fie mai simplu și mai accesibil, de genul: „Pericol!” sau „Ai grijă pe ce pui mâna!”, fie mai complex și năucitor, de genul: „Atenție! Sunteți pe punctul de a intra într-un quantum entanglement!”. Ce este acest entanglement, despre care Șerban Madgearu vorbește pe față, subintitulându-și câteva poezii chiar cu această frământătură de limbă? Un termen folosit în derâdere de Einstein, tradus la noi prin „încurcătură cuantică” sau, mai elegant, „inseparabilitate cuantică” ‒ deși, dacă ținem cont de intenția peiorativă inițială, ar trebui să-i zicem „îmbârligătură cuantică” ‒, care definește starea particulelor elementare corelate între ele, „cuplate” de-o așa natură încât, deși se pot afla la mare distanță, orice gest al uneia le „mișcă”, le „saltă”, le „tresare” și pe celelalte.
De ce sunt, totuși, periculoase aceste poezii? Ca să mă înțelegeți mai bine, și ca să pricepeți că nu glumesc când cer editorilor să așeze o etichetă-avertisment pe copertă, vă voi povesti o experiență personală. Vara trecută, într-o noapte, pe când ascultam ore în șir nepământeana muzică a lui Arvo Pärt, mi-a trecut prin cap să-i trimit lui Șerban o melodie, cu gândul să-i fie spre alinare, deoarece una din nepoțelele lui tocmai suferise un accident. Așa că i-am forwardat „Variațiunile pentru tămăduirea Arinushkăi”, la care el mi-a răspuns aproape instantaneu cu un text. Văzând numele lui Arvo încă de la început, i-am deschis mesajul cu sentimentul că îmi mulțumește pentru sublima piesă muzicală. Însă era altceva. O poezie. „De la simfonia a treia la simfonia a patra”, dedicată lui Arvo Pärt, pe care o puteți citi, de altfel, și în carte. Întâmplător ‒ și de un crunt neîntâmplător ‒, ceea ce ascultam chiar în clipa aceea era una din piesele lui Arvo, „Spiegel im Spiegel”, care intra într-un quantum entanglement cu primul vers al poeziei lui Șerban: „Oglindă în oglindă...”. Fără să mă avertizeze nimeni, pur și simplu cu mine s-a petrecut un fenomen pe care nu-l pot numi altfel decât cuantic: m-am pomenit „transportată” ‒ deși mai corect, din punct de vedere cuantic, ar trebui să spun „teleportată” ‒ într-un alt spațiu, într-o altă dimensiune. Nu este deloc o glumă, nici o metaforă, și nici o „undă” de retorică la mijloc: m-am pomenit, pentru o clipă (sau mai bine) în poezia respectivă. La Hiroshima. După Hiroshima. Sincer, aș fi preferat să mă teleportez într-o poezie cu marea, dar, v-am spus, nu eu am ales nici să, nici unde mi se-ntâmple. Pur și simplu, am fost acolo. O experiență de tip „banda lui Moebius” pe care, poate, o mai trăisem în închipuire (dacă stăm bine să ne gândim, orice lectură este o experiență de tipul acesta), însă doar intelectual, niciodată... real.
Când m-am întors de pe acele tărâmuri pustiite, scăldate într-o lumină de altă natură, eram din nou la mine în cameră, cu muzica lui Arvo pe fundal și cu dinții clănțănindu-mi în gură. Nu i-am putut spune lui Șerban, apoi, decât că am trăit un mysterium tremendum et fascinans ‒ dar i-am spus-o numai și numai pentru că îmi clănțăneau dinții, adică tremendum la propriu! Acum sper că mă credeți când vă avertizez. Și, vă rog, nu vă repeziți cu toții să citiți poezia sus-numită, pentru că și eu am mai recitit-o între timp și nu mi s-a mai întâmplat nimic. Tocmai de aceea este un mysterium, iar nu o magie: se întâmplă când trebuie să se întâmple, nu când vrem noi.
După asemenea experiențe, trebuie să recunoaștem, neobișnuite, mi se cere să scriu o analiză „literară” a poeziilor lui Șerban. Să ne întoarcem, așadar, la elocință și să-i sucim, vorba lui Verlaine, gâtul. În apocalipticul peisaj al poeziei postmoderne, lirica lui Șerban Madgearu poate fi considerată neosimbolistă, fie și numai dacă ne raportăm la celebrul vers al mai-nainte amintitului Verlaine, „De la musique avant toute chose”. Poezia lui Șerban este... nu muzicală ca a simboliștilor, ci muzică, despre care însuși mărturisește că ocupă primul loc în viața lui, pe al doilea venind să se așeze poezia. De altfel, iată, spre exemplificare, câteva versuri: „Mi-ai îmbrăcat cuvintele în muzică. / Ele au devenit poezie”; sau: „Simțeam în mine lacrima / și zâmbetul lui Dumnezeu / Care mă naște mereu / într-o fotografie a muzicii” („Ne naștem mereu”); sau: „Am găsit și muzica / Adică respirația / Lui Dumnezeu” („Am coborât în inimă”); sau: „M-am născut și aveam în suflet un cânt” („Aripi”); sau chiar finalul cărții, care este o adevărată „punere în abis” a acestui entanglement dintre vers și acuarelă: „Am închis cartea / și am auzit muzica” („Aripi colorate”).
Că este vorba de un transfer cuantic între poezii și picturi, asta cu siguranță nu este un secret pentru nimeni. De altfel, poetul însuși mărturisește: „Cartea trăia / și erau în ea / particule de lumină / și unde / și aripi colorate” („Aripi colorate”). În plus, inedit, eu una am și mărturia artistului plastic. Am sunat-o pe Cosmina într-o seară când nădăjduiam să o prind liniștită, odihnindu-se după o zi grea de lucru. Da’ de unde! Era epuizată, într-adevăr, dar cu pensula în mână, ascunsă într-o mansardă unde, oricât de sus s-ar fi aflat, tot o prindea cuantica din urmă. Iată ce mi-a zis (iar eu am notat pe loc, fără știrea ei, convinsă că nu mă aflu în fața unor cuvinte oarecare): „S-a instalat în capul meu o muzică. Și pictez, dar nu eu pictez. E o pace și o muzică în capul meu”.
Am spus că poezia lui Șerban Madgearu este neosimbolistă, având „muzica înainte de toate” și, în plus față de Verlaine, fiind și în posesia unor „corespondențe” baudelairiene ‒ cu precizarea că Baudelaire se mișcă, totuși, în mecanica newtoniană, pe când Madgearu este mișcat în, așa cum știți deja, cuantică. Și, vedeți, am spus că „este mișcat”, căci nu el este sursa mișcării, ci mai degrabă, la fel ca toți muritorii de rând, este la rându-i o particulă corelată cuantic, ce se mișcă laolaltă cu toți ceilalți fotoni în marea undă a cărei sursă este Dumnezeu, Lumina cea adevărată. Așadar, la Madgearu, „corespondențele” baudelairiene se metamorfozează în „teleportări” cuantice cât se poate de reale. Și totuși, dincolo de simbolism mai nou sau mai vechi, și dincolo de mecanica cuantică ‒ o poezie ea însăși în sine ‒, străduindu-mă să analizez „literar” lirica „Picăturilor de moarte”, tot simțeam că ceva îmi scapă.
Misterul s-a dezlegat abia când am primit cartea „în format real”, în urmă cu câteva zile. Dacă până atunci citisem poeziile lui Șerban pe ‒ vai! ‒ whatsapp, cum mi le trimitea câte una sau mai multe, acum le aveam pe toate zbătându-se între cele două coperte tremurânde, laolaltă cu zborurile acuarelelor Cosminei. Lectura lor întreagă, iar nu disociată, îndrăznesc să spun că este cu totul altceva. Am comparat citirea individuală a poeziilor cu valurile, iar citirea lor legată, cu marea. Este, și nu este același lucru. Căci luate singular, ele pot produce adieri de frumos, de încântare, de asocieri fericite de cuvinte, de scântei de revelație și, uneori, de „îmbârligături cuantice” ‒ însă citite laolaltă ne descoperă un alt orizont, seren și nesfârșit. De parcă am fi martori ai începuturilor a toate, atunci când Duhul Poeziei se preumbla peste ape și, din când în când, se pogoară, preț de o clipă, și atinge apa, lăsând în urmă o aproape imperceptibilă undă. Acea atingere fină și nevăzută de ochiul profan o surprinde Șerban în poeziile sale. Uimitor însă, față de alți poeți care caută să prindă acest Duh, îl invocă, îl pândesc, îi întind curse și lațuri și, odată prins, îl leagă în lanțuri, ținându-l bine, doar pentru ei, storcându-l mișelește de vlagă și scoțându-l la produs „poezie”, raportarea poetului nostru, aici de față, este cu totul alta. Și mai uimitor, Șerban nu îl cheamă, iar când Duhul vine, nu îl prinde. Doar îl surprinde în trecerea lui peste ape, dându-i libertatea de a se manifesta oricând, și oricum, de a fi luat, sau nu, în stăpânire, fără a-l ține, fără a-l stoarce, fără a-l epuiza. Un dans sublim, în doi, între un Duh al Poeziei liber și neîngrădit, ce saltă peste ape, și un poet, Șerban ‒ neîntâmplător rimând cu „ocean” ‒, lăsându-se atins, scris, purtat, pictat, cântat, transfigurat cuantic. Și cu dânsul suntem noi.
Anca Stanciu