Auzi, vreau să te întreb, tu crezi în Dumnezeu?

De când s-au mutat în Bistrița, Mihai și Roxana, s-a întâmplat frumosul ăla de care vă tot zic, ăla care mă face stupid de optimist și încrezător că va fi bine, prietenii mei s-au aglutinat în jurul lor, ajutându-i, dar cel mai senin lucru e că nu s-au mutat într-un loc străin, ci într-o comunitate, și asta e neprețuit, m-a sunat ieri unul dintre acești prieteni și, după ce-am bătut în piroane groase, negre, inoxidabile, o întâlnire necesară supraviețuirii amiciției, deodată, și Mihai, cum sunt copiii, Mihai?

Ce poți răspunde când te întreabă cineva ce-ți face copilul? Ce pui în față, întâi, la o evaluare, fie ea și una sumară, telefonică?

Păi sunt bine, sunt fericiți în cuibul iubirii lor, se contopesc când se privesc unul în altul, nu mă poate minți nimeni, iubirea strigă înalt când există și e, poate, singurul sentiment care nu poate fi falsificat, copiii mei se iubesc, mâinile lor sunt șerpi albi care se caută neîncetat, ochii lor sunt puși la comun, lipiți ontologic, și mai ales râd împreună, se împrăștie în hohote pe teme ridicole, să știți, când cineva râde la glumele tale, pune pe pieptul iubirii ordinul de cavaler.

Sunt multe de spus, mi-aș putea ține la telefon o veșnicie prietenii povestindu-le despre Mihai și Roxana, Cel Mult Dorit și Legătura Inimii (Chivotul neamului meu), dar timpul e scurt, scurt, și deodată îmi dau seama că cel mai important lucru pe care-l pot spune despre copilul meu, singurul care contează înaintea altora, singurul pentru care am vreun merit, e că îl are în el pe Hristos.

Ce face Mihai?

Mihai crede.

Mihai crede.

Îi transmite salutări, apoi închide, telefonul îmi bagă un click rece și tehnic în ureche, îl sun repede pe Mihai, Hristos a înviat, Mihai, adevărat a înviat, tată, auzi, vreau să te întreb ceva, foșnește în receptor, se fâțâie hipermotric, stilul lui, nu poate face un singur lucru o singură dată, e expansiv ca galaxia de deasupra frunții mele, da, tată, ce e, auzi, vreau să te întreb, tu crezi în Dumnezeu? Tace o clipă, fără mirare, mă știe pe toate părțile sufletului și tare, da, cred tată.

Bine, Mihai, te iubesc, voie bună!

Voie bună, tată.

Când o să mor. Când o să bat înfricoșat, încărcat de toate relele vieții mele ca un munte prăbușit peste sine, de dincolo de ușa cea mare și ultimă, o voce blândă mă va întreba,

Și Mihai, ce face Mihai?

Mihai crede!

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu

Icoană de Elena Murariu