Taxatoarele de transport în comun sunt îngerii Domnului. Bărbații muți sunt sfârșitul. Las niște idei de cum poți să descoși un discurs etichetat drept retardat sau schizofrenic.
* * *
- Când vezi controlori de autobuze să te bucuri, Cosminuța.
- Serios?!
- Să îi salutăm frumos, să îi întrebăm de sănătate și să le pupăm mâinile. Sunt trimișii Domnului.
- Sunt trimișii mamei lor de nesuferiți. Sunt trimiși să îmi dea mie amendă în ziua și ora în care îmi expiră abonamentul și nu bag de seamă. Când văd vestele alea în stație îngheț și acum, bătrână, cu biletul taxat regulamentar în mână, îl mai verific o dată, îl mai trec o dată prin fața aparatului să văd dacă sunetul de beep e ăla bun.
- Femeile alea sunt îngeri. Bărbații surzi sunt sfârșitul.
* * *
Dacă ai… nu știu dacă să spun șansa sau ghinionul – să urci într-un autobuz în care este M, ei bine, e treaba ta cum percepi, însă cu siguranță că ești remarcat imediat, devii om de vază al orașului. Maria urlă peste oameni din capătul celălalt de mașină, cu vocea ei care umple tot spațiul.
Taxatoarelor le arată respect exagerat, le întreabă tare dacă au o zi bună, dacă sunt sănătoase, dacă li-s bine copiii. Taxatoarele știu sigur-sigur că Maria e nebună, posibil și aurolacă, deși e albă, nu e de etnie, deși e curată, dar faptul că are pungi de rafie la picioare e un semn clar că nu e om, deci o ignoră sau se amuză.
În autobuz e foarte relaxant pentru ea să strige și să vorbească tare, ca și cum ar fi în tribune. Asociază un mijloc de transport în comun cu un spațiu sigur. Nu se ridică niciodată de pe scaun să vină la tine să sporovăiți, rămâne jos cu papornițele de rafie și se laudă tuturor că are dreptul, că are certificat de handicap. Autobuzul e sufrageria Mariei în care ea primește de fapt oameni. Nu are nici cea mai mică cenzură. Te întreabă, te descoase; să nu-ți închipui că întreabă chestii neutre despre vreme.
- Emaaaaaaaa! Ce faaaaaci? Te puuuup!!! Ce mai face tatăl tău, părintele Vasile și duhovnicul meu? Către vecinii de scaun: e prietena mea!
- Cosminuțaaaaaa! Vii de la bisericăăăă? - E prietena mea! - Te-ai rugaaat? Îmi place baticul tăăău! Mai e leneș Mina al tău la școală? Învață mai bine, că m-am rugat pentru el la racla Sfântului Dimitrieeee! …Eeeeeeeeeeeeeeeee!
My God. În general îi răspunzi cu buzele subțiate în lateral de jenă, folosind doar limbaj nonverbal, ca să primească răspuns și să se oprească, dar ea dezvoltă. Cel mai adesea, cobori la prima.
Ea din urmă:
- Ce faaaci, nu mergi acasă, la Orizont?! Cobori?
- Trebuie să fac piața întâi aici… Vorbim! Sănătate, ti pup.
Maria NU este personaj ficțional. Este o mare figură a orașului nostru. O apariție exotică, maximalist cromatică, dansând obez prin viață, fericită și fără toți dinții, cu buzele sucombate în maxilar, cu papornițele ei de rafie, cu adidașii ei oranj flashy, pășind greoi în trening și fustă, îmbrăcată festiv duminicile cu straturi de mărgele kitsch și lanțuri metalice care țin icoane de mărime medie pe piept, din alea cum vezi la maneliștii religioși pe plajă, doar că ale ei sunt aur fake. A, și diverse diademe de plastic pe căciula ei preferată cu cap de Minion. Pe frunte îi vine mare, tricotat, ochelarul unic al lui Stuart, deasupra e coronița de Elsa.
Categoriile grele la care e judecată ușor de urbe se aplică tuturor oamenilor fără adăpost de pe mapamond, fără adresă sau fără o casă a lor. Încercați să vă gândiți citind - sau de acum încolo măcar să vă gândiți - la faptul că o anumită categorie de oameni care cară prin oraș pungi ecosez de rafie cu chestii, dorm pe bănci, împart icoane, urlă după cunoscuți în autobuz, nu dau niciodată cu mătura, cer bani insistent, spun că sunt săraci dar au telefon mobil și uneori cont de Face-book, se tem de foc și de cuțit și nu pun mâna să gătească deși le donezi legume, care vorbesc ciudat și în dodii, care adoră irațional patriarhul ca pe un fiu, care la spital refuză să se spele asistați și refuză pijamalele, mama lor de pijamale și tot așa - au fiecare traiectoria lor complexă și un motiv oarecare.
Până aici v-am oferit distracție. Urmează să plătiți.
* * *
La lăsarea serii, două fetițe au primit brusc, de la mama lor surdo-mută, ca pe mingi proiectate în stomac, câte o grămadă de rufe îmbâcsite de jeg și dero într-o proporție incertă: pijamalele lor rulate. Mama mută le-a împins pe fete în odaia lor. Îmbracă-somn.
În casa dărăpănată, toate stau să cadă și ușa nici nu se închide ca lumea, e curent mereu. Tatăl e abstract, mama e analfabetă chiar și pentru comunitatea ei de surdo-muți, nu știe decât câteva semne de bază care au legătură strictă cu fiziologia. Foame, sete, frig, doare, mâncat bătaie la foame, somn… Mintea ei s-a alterat în timp de la malnutriție. Ca și trupul, o umbră.
Fetițele născute sănătoase au învățat să vorbească de la copii pe străzi.
Fetița mai mică a identificat o problemă: fetița mai mare a încremenit în mijlocul încăperii cu pijamalele minge în brațe și nu se schimbă, ca ea. A intrat în stare de îngheț.
Trăgând de ea, sora mai mică a convins-o pe sora mai mare să pună și ea pijamalele, care erau un dar, mama nu le dădea des pijamale, astea erau doar așa, ceva special pentru când venea vreun oaspete, fie că ele dormeau ascunse în dormitor, fie că nu. Parcă doar o dată când era foarte mică și a adormit instant în bucătărie mai primise pijamale.
Fetița mai mare s-a îmbrăcat lent, cu urechile ciulite și ochii la ușa cu tocul deformat în opt, care nu se închidea decât fie în punctul de sus, fie în punctul de jos.
În momentul în care în bucătărie, de afară, au început să intre oameni, camera fetițelor a devenit un fel de colivie în care fetița mai mare s-a transformat în nevăstuică. A început să tremure, i s-au înverzit buzele și a început să se urce pe toți pereții și să alerge în cerc, plângând tare. Cei din bucătărie erau toți surdomuți și își savurau la lumina lămpii și la un pahar de alcool lipsa sunetelor.
- Maria, Maria, nu. Asta nu se poate. Tu nu vei putea, Maria.
- ?
- Maria, iubita mea, frumoasa mea, tu nu vei suporta, tu vei muri azi, Maria, trebuie să fugim, Maria, să fugim de acasă, Maria, repede! Maria, nu pe acolo, acolo sunt bărbații muți, pe geam, Maria, să sărim pe geam, Maria. Altfel - eu voi trăi, că sunt mare, dar tu vei muri, Maria. Tu nu poți suporta, Maria. La cum te știu pe tine, Maria, ai muri, pentru că nu ai putea înțelege, Maria. E rău, Maria, vei înnebuni de durere și frică, Maria, fugi, Maria.
- Dar ce va zice mama?
- Să spargem și să sărim, de auzit nu ne aude, important e să nu ne vadă, hai, haaaaaai.
Fetița mai mare ținută de fetița mai mică a bruscat geamul care fie s-a spart, fie s-a crăpat. Într-o clipă erau amândouă sărite jos, dar geamul deschis a creat curent.
* * *
Două fetițe în pijamale și în ciorapi alergau pe strada pustie la lăsarea întunericului.
Fetița mai mare țipa agitată la cea mică să fugă mai repede și o încuraja că poate. Fetița mai mică țipa ascuțit să o aștepte, că nu mai poate respira, că o ard plămânii de la fugit. Un autobuz lent venea din depărtare și ele au luat-o în paralel cu el spre stația lui, dar autobuzul le-a depășit și le-a lăsat înecate în norul de fum, sprinten, cât era el de ruginit în comunism.
Fetițele se rugau la Maica Domnului ca șoferul să le aștepte.
Șoferul nu ar fi așteptat după doi copii neînsemnați, copiii sunt ceva neglijabil, că nu fac reclamații, însă a văzut în noapte nu doar două fetițe în pijamale, ci un cârd de oameni fugind gesticulând și, știind că trece rar, la jumătate de oră, s-a gândit să facă un pustiu de bine și să-i primească pe toți.
Fetițele au intrat țipând în ultimul hal, abia respirând, în timp ce două controloare stresau oamenii să arate găurile corecte pe bilete.
- Ce e cu voi, fetelor? Aveți bilet?
Fetița mai mare a vorbit cu femeile ceva greu și foarte repede, Maria n-a înțeles nimic-nimic, preț de câteva secunde, cât a durat până au ajuns bărbații muți la ușa autobuzului, taxatoarele au strigat la șofer să închidă, ușile au pâsâit lung și bărbații muți îngăimau nedefinit prin sticla geamului, lovind cu pumnii. Au pornit fără ei.
Maria a învățat atunci trei lucruri. Să nu te dezbraci să te schimbi de pijamale când mai e cineva acolo. Că poți muri. Controloarele pe autobuz sunt oamenii Domnului. Bărbații care nu vorbesc sunt sfârșitul vieții.
Taxatoarele Domnului au pus șoferul să facă un ocol și au lăsat fetele la cel mai apropiat orfelinat. A fost chemată poliția, care le-a spus că de acum nu vor mai locui acasă. Au intrat într-un loc păzit de gardieni.
O fetiță a supraviețuit pentru că altă fetiță mai mare a intuit că micuța n-ar fi supraviețuit.
O fetiță mare a supraviețuit pentru că își repeta și se pălmuia în minte să suporte episoadele cu pijama și musafiri pentru că mama lor era flămândă. Alocația se termina imediat. Mâncau din gunoi. Femeia făcea asta doar când era flămândă de nu se putea, când cădea pe jos. Nu mai avea nici dinți în gură de inaniție. Bărbații musafiri îi arătau prin semn că e urâtă și că i-ar da doar bătaie până se satură și că mai potrivite sunt fiicele. O băteau, că era relaxant, dar primea niște bani urduroși, mizerabili. Cât a fost tânără, ca să poată mânca, această femeie oligofrenă surdo-mută analfabetă orfană neglijată de sistem așa și-a născut copiii. În abuz.
- Steluța, de ce am fugit noi de acasă?
- Mama noastră ne-a vândut pe noi la bărbați, Maria. Bărbații sunt capătul. Nu poți trăi după.
O fetiță aproape dezbrăcată s-a întors pe vârfuri aproape dansând, chicotind fericită, înghițită de întuneric și de gratiile unui orfelinat.
Pentru ea mântuirea se aseamănă cu un autobuz care culege oameni alergând țipând desculți în înserarea zilei. Să înveți să țipi la Dumnezeu, cu glas mare, să spargi sticla cerului, frate. Să vorbești mereu tare în autobuz! Decibelii sunt salvatori! Îngerii cerului au trâmbițe! Sunetul e bun, vorbitul tare e bun!!!
Cei muți, cei cu glas neauzit ca de coșmar, efectiv nu sunt luați. Îngerii Domnului le închid ușile în nas.
* * *
Bărbații muți s-au întors și au bătut-o mut pe mamă ca să-i smulgă banii infecți dați mai devreme degeaba. Nu a auzit nimeni, pentru că și ea urla cum face un pește din care scoți cârligul. A rămas flămândă în acea noapte. Și fără copii.
Dimineața mama s-a prezentat la poarta orfelinatului, cu ochiul vânăt de pumni, șchiopătând, cu gingia sângerând de la dintele lipsă, smuls precum cârligul din pește, ținând strâns comoara unui pumn de bomboane comuniste de sticlă insolubilă. Dar paznicii nu au lăsat-o să intre, pentru ea se scrisese de cu seară de către poliție o hârtie de interzicere.
- Mama mea frumoasă nu a avut voie să ne mai vadă niciodată. Dar pentru că noi am fugit, ea nu a mai mâncat. Nu știu cât timp nu a mai mâncat din cauza mea, Cosminuța. Sunt o rea, Cosminuța. Mama mea a murit la un moment dat de foame pentru că noi am sărit pe geam. Pentru că noi am fost aduse aici după gratii, nici alocația nu a mai venit acasă. Mă rog în fiecare zi pentru mama mea frumoasă flămândă, care mi-a dat această viață minunată, Cosminuța. Și voi să vă rugați pentru mamele voastre. Nu există mamă rea, ele au scos viața din ele și v-au dat-o vouă.
O femeie flămândă, surdo-mută, bătută, cu buzele sucombate în maxilarul fără dinți, care nu prezenta interes nici când voia să-și vândă trupul, făcea prin nu știu ce combinație și martiriu pentru perverșii din cartier rost de un pumn de bomboane și se punea din vreme în vreme în așteptare sub zidul unui orfelinat în speranța că două capete de fetițe apar la geam.
Copiii de la parter dădeau vestea prin pereți, prin calorifere, se afla, și ele apăreau sus. Înălțimea zidului augmenta cu distanță bâlbâiala unor voci și așa inutile.
Mama era o umbră emaciată. Arăta insistent pumnii plini, explicând în limbajul de semne surdomut de jos Mariei:
- Mănâncă, mami, bomboanele!, crezând că e o soluție.
Maria replica, tot prin semne, de sus:
- Mănâncă, Mami, bomboanele!, crezând că e o soluție.
Cică era frumoasă. Acesta a fost ultimul lor dialog.
* * *
Doamne, iartă-ne. Doamne, iartă-ne. Femeia cu gingii de sânge se va mântui. Cum să n-o îmbrățișeze Domnul, dacă tu, nemernicule care citești acum, până și tu ai îmbrățișa-o????
Cosmina Dragomir