Pentru mulți adulți, autenticitatea este confundată cu spontaneitatea totală sau cu exprimarea fără filtre a oricărei emoții. În realitate, autenticitatea nu înseamnă lipsa adaptării la context, ci coerența dintre valorile, gândurile și comportamentele unei persoane. Ea apare atunci când ceea ce simțim, ceea ce credem și modul în care acționăm sunt aliniate.
A fi autentic presupune un proces de autocunoaștere. Adultul autentic își recunoaște atât resursele, cât și limitele, fără a construi o identitate bazată exclusiv pe roluri sociale, așteptări externe sau nevoia constantă de validare. Fără această claritate interioară există riscul de a trăi mai degrabă conform așteptărilor celorlalți decât propriilor valori.
Dificultatea de a trăi autentic apare adesea din teama de judecată, respingere sau pierdere a apartenenței. Mulți adulți adoptă comportamente sau identități care le oferă acceptare socială, chiar dacă acestea nu reflectă cu adevărat cine sunt. Pe termen lung însă, această distanță dintre sinele interior și comportamentul exterior poate genera frustrare, confuzie identitară și scăderea satisfacției personale.
Autenticitatea nu este rigiditate, nici egoism. Ea nu înseamnă ignorarea nevoilor celorlalți, ci capacitatea de a rămâne fidel propriilor valori în timp ce menții relații respectuoase și responsabile. Persoana autentică nu caută să impresioneze sau să controleze percepția celorlalți, ci să trăiască într-un mod congruent cu sine.
A trăi autentic implică vulnerabilitate, curaj și limite. Vulnerabilitatea permite exprimarea sinceră a emoțiilor și nevoilor; curajul susține decizia de a rămâne fidel propriilor valori, chiar și în fața presiunilor externe; iar limitele protejează această autenticitate în relațiile cu ceilalți.
În acest sens, autenticitatea devine o formă de integritate personală. Ea reflectă capacitatea adultului de a trăi într-un acord profund cu sine, cultivând relații și făcând alegeri care respectă atât propria identitate, cât și demnitatea celorlalți.
Autenticitatea nu înseamnă să spui tot ce îți trece prin minte.
Nu înseamnă să renunți la respect sau la sensibilitatea față de ceilalți.
Autenticitatea înseamnă să nu te îndepărtezi de tine doar pentru a fi acceptat(ă).
În loc de încheiere...
Aș vrea să îți acorzi un moment − acum sau mai târziu – în care să încerci să afli ceva mai mult despre tine și să îți luminezi puțin ungherele sufletești. Întreabă-te:
„Unde mă îndepărtez de mine?”
Scrie, dacă vrei, fără să corectezi, fără să cauți răspunsuri perfecte. Sau, pur și simplu, poartă o discuție cu tine, fără să te judeci.
„În ce situații simt că devin diferit(ă) de cum sunt cu adevărat?”
(Poate fi într-o relație, la muncă, în familie sau în orice alt context în care simți că te îndepărtezi de tine.)
„Ce fac atunci pentru a fi acceptat(ă)?”
(Poate spun „da”, deși aș spune „nu”?, evit să spun ceea ce gândesc?, mă adaptez prea mult?, îmi ascund emoțiile sau nevoile? încerc să fiu ceea ce cred că își doresc ceilalți? altceva...?)„Ce aș spune sau aș face dacă aș rămâne mai aproape de mine?”
Reper pentru autenticitate
Întreabă-te:
„Ceea ce spun sau fac pentru a fi acceptat(ă) mă apropie sau mă îndepărtează de mine?”
Autenticitatea nu este despre a fi perfect.
Este despre a rămâne în acord cu tine.
„Un pas mic de autenticitate pentru mine ar fi…”
(Poate fi ceva simplu. Un „nu”. O conversație sinceră. O limită. O alegere care de apropie de tine. O emoție recunoscută. Un lucru pe care nu îl mai ascunzi.)
Dacă, pentru a fi acceptat(ă), trebuie să te ascunzi constant, autenticitatea ta se pierde.
Dacă poți rămâne tu însuți/însăți, chiar și cu emoții sau nesiguranță, acolo începe autenticitatea, acolo rămâi în adevăr.
Rămâneți ceea ce sunteți, dacă sunteți în autenticitate, sau luminați întunericul ca să vă descoperiți comoara!
Daniela Costache
Consilier în dezvoltare personală și educațională
Fotografii de Nick Mayer, Vovan Gord, Zizi zi / pexels.com