Și-acum, în anii 2000, m-am temut și mă tem să nu fac „ce-am vazut cândva”. Am văzut oameni îmbrăcați de sărbătoare, în straie populare, dansând zâmbitori în hore ale înfrățirii, am auzit poeziile, textele din manuale ce povesteau despre măreția trecutului și a prezentului, despre un popor cu identite pură, de milenii, o mare familie dreaptă și îndreptățită. Am văzut șirul de plase așezate cu noaptea în cap în dreptul alimentarei în așteptarea că „se bagă ceva”. Am văzut în fiecare seară lumina lumânărilor pâlpâind în ferestre, atunci când se oprea curentul. Am alergat cu gloata de copii strigând din toate puterile: „s-a băgat carneee în cartierul vecin!!!”, strigăt de luptă ce scotea din case adulții, ce se așezau îndârjiți la o coadă care uneori se transforma în conflicte fizice. Am auzit inevitabilele țipete: „dați, doamnă, câte unul, să ajungă la toată lumea!”. Am auzit bancurile, dar am auzit și frica din glasul adulților. Și am înțeles că adulții pot și știu să mintă ‒ de frică, pentru supraviețuire, pentru putere, îi mint pe alții, se mint pe ei, mint pentru alții și pentru ei. Mint pentru nenumarate „flori și palate”, mint să aibă „azi și mâine, aur și pâine”.
Visul unei vieți îndelungate, îmbelșugate și minunate, câștigată „urmând povața”, s-a evaporat rapid. În jurul meu oamenii mureau, de multe ori din motive înfiorătoare. Probabil nou-născutul aruncat la ghenă, pe care l-am întâlnit la 7 ani în drumul meu țopăit către școală, sau cel de-al doilea nou-născut aruncat în ghenă, pe care l-am văzut după doi ani, când mă mutasem în alt cartier, m-au facut să pun nenumarate și insistente întrebări care cereau adevărul despre viața mea, viața celorlalți, viața lor. Cine sau ce îmi pusese în drumul meu aceste morți?
Poate ultimul deceniu al național-socialismului românesc, poate revoluția, pe care la vârsta de 12 ani am urmărit-o zi după zi, cu toată durerea și morții ei, poate execuția și mila simțită brusc la vederea batrânului împușcat, pe care nu-l apreciasem niciodată, mi-au indus o puternică reținere față de motivațiile induse prin frică, o frică de frică și de minciună.
Laura Ioana
Fotografie de Alecsandr Logunov / pexels.com
Vezi și: Noi în anii 2000