Ați auzit oare?

Eram la o masă cu alți preoți. O masă pătrată. Nu vă străduiți să identificați personajele, cei mai mulți dintre ei au plecat pe drumul fără întoarcere, fără pulbere și fără penumbre.

Eram tânăr și spongios, sufletul meu era un pământ fără de apă și mintea, o prăpastie în care abia mijea lumina CeluipurureaDesculț. Știți, era pe vremea când nu înțelesesem că forma, dogma și obiceiul de drept local sunt furculița, cuțitul și lingura cu care mâncăm veșnicia. Și în nici un caz Hristos. Hristos e îmbucătura cea bună, cana cu apă rece care stâmpără dorul după lumea din care am venit.

Și la masa aia, la care eram cel mai tânăr, imberb, aproape nubil, un preot a deschis gura și a vorbit de rău.

Măi, voi ați auzit ce a făcut Cutărescu?

Toți s-au mirat, mai puțin eu, care nu-l cunoșteam pe Cutărescu.

Îngrozitor, cumplit, oribil, nenorocitul, posedatul.

Vorba a început să curgă de la unul la altul, fiecare adăugând o grozăvenie despre ratatul ăla de Cutărescu. A, asta e nimic, dar să vedeți ce a făcut când a venit din armată! Și să nu uităm, a adăugat următorul, atunci l-au arestat, sau nu vă amintiți când a furat motorul electric de pe escavator?

Bucată cu bucată, stânci mari și negre se așezau peste imaginea lui Cutărescu (Dumnezeu să-l odihnească, între timp a pășit și el în veșnicie).

Nu asta mă interesa, l-am îngropat pe Cutărescu, așa a rânduit Dumnezeu, ca mulți ani mai târziu să fiu preotul care i-a tămâiat plecarea. Mă interesa un preot de la masă. Bătrân, bătrân, tăcut, un colț de prescură caldă și dulce, cu o privire blândă ca a cerului după ploaie, cu ochii ăia albaștri și mângâietori.

Vorba rea curgea de la unul la altul, și se apropia de el, eram doar urechi, ochi și emoție, așteptând să văd ce va spune despre Cutărescu.

Ani după aceea, am înțeles dimensiunea dumnezeiască a ochiului său bun. Pentru că era greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești ceva bun în viața nenorocitului ăluia, un sumis de crime, fărădelegi și cumplite fapte pentru care, în alte timpuri, ar fi fost spânzurat la turnul cetății.

Și când vorba a ajuns la preotul cel blând, și-a mângâiat omul bărbia și a șoptit măi fraților, dar voi știți ce copil bun are? A luat premiu, și e atât de cuminte și inteligent, ați auzit oare?

Mă întorc mereu la amintirea asta când se umple lumea de vorbe rele și murdării colportate din gură în gură, cu voluptate onctuoasă și sclipiri sinistre de priviri. Sunt zilele în care îmi vine să-mi împachetez rucsacul, sandalele și să plec pentru totdeauna în deșertul pe care-l visez noapte de noapte. Să fiu singur cu CelDesculț și să beau apa învierii până mi se usucă fratele-trup și se face pană de pescăruș în pleata vreunui înger.

Că despre fiecare om, absolut despre fiecare, Domnul meu știe și șoptește ceva bun. Un nimic poate, un mizilic, un mărunțiș, dar unul care-i salvează sufletul. Și dacă Dumnezeu gândește așa despre Cutărescu, prin gura unui muritor cu ochi albaștri și reverendă veche, cum aș putea să fac altfel eu,

sluga lui de la marginea pădurii?

Să nu judeci e cea mai înaltă dintre virtuți. Talpa iubirii.

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu