Istorisirea aceea mi-a schimbat viața. Așa cum istoria omenirii se împarte în perioada de dinaintea Lui și cea de după, viața mea, tot așa: înainte de istoria aceea și după.
Nici o altă carte nu mi-a schimbat viața ca asta. Nici un sfânt (și am cunoscut vreo câțiva în carne și oase), nici o înaltă cântare și nici un duhovnic nu a reușit să mă cutremure ca povestea aceea.
Poate pentru că aveam 16 ani și eram între „deja” și „nu încă”. Poate pentru că era o zi cu soare, ca toate celelalte, și în coliba mea de pusnic (nu cunoșteam cuvântul), pe malul mării, acolo unde se scurgeau multe zile fără să văd o siluetă umană, mâncând ce-mi dădea marea și bând apă dintr-un mic izvor sulfuros dintr-o fisură de stâncă, despuiat cu zilele, doar eu și cărțile mele, eram cel mai pregătit să îi aud bătăile inimii.
Cel Pururea Desculț, Înviatul. Ce-a pus atunci în inima mea nu mai poate fi luat nici măcar de-o moarte. Căci dacă Învierea e veșnică, moartea e o clipă, și cât poate dura o clipă... o clipă?
Plecam de-acasă cu zilele, și ai mei știau că sunt pe malul mării, undeva, în golful dintre 1 Mai și Vama Veche, unde ceva ani mai târziu aveam să leg o prietenie de cristal cu sculptorul Vasile Gorduz. Din câteva pietre traforate de foraminifere îmi clădisem o colibă, un mic adăpost care trebuia să fie nu doar mic, ci și foarte discret. Seara, înaintea asfințitului, un grănicer cu pistol mitralieră străbătea faleza. Învățasem cu timpul toate unghiurile moarte din care îi era imposibil să mă zărească. Plecam de acasă luând ce găseam prin bucătăria de vară a Mamaiei, pâine care se usca aproape imediat, brânză telemea de la oile familiei aflate la Negru Vodă, în graniță cu Bulgaria, la niște neamuri găgăuțe, lapte covăsit cu sare, niciodată carne, carne îmi dăruia marea, pești, garizi și mai ales midii mari și grase, cu perle cafenii și diforme între buzele sărate. Și tot marea aducea, ici-colo, resturi de plauri din deltă, stuf numai bun de fript un pește tembel, pescuit la furculiță, după tehnica pe care o învățasem de mic copil de la pescarii destoinici ai Mangaliei.
Și în rucsac, deasupra, cărți. Cărți. Avea Mamaia o bibliotecă, vreo cinci rafturi gemând greu de cărți, în dimineața aia mă grăbisem și îmi aminteam titlul cărții galbene, o clipă mi-am zis că nu, sunt prea bărbat pentru povești ca alea, dar hai. Și cartea a călătorit cu mine spre coliba de pe malul mării, ca o epistolă la o subsuoară de înger plecat să mănânce castraveți murați pe pământ.
Și-n ziua aia, cam pe la amiază, m-am retras în coliba mea de piatră, adăpostindu-mă de soarele încins și vertical.
Am citit paginile alea și viața mea n-a mai fost la fel.
Dar să vă spun povestea.
Un pescar a plecat la mare să prindă un pește și, când a scos peștele din apă, era un morunaș mic. Morunașul i-a spus, pescarule, eu sunt un prinț vrăjit și pot îndeplini orice dorință, te rog, lasă-mă să trăiesc. Pescarul, cu frică de Dumnezeu, s-a închinat și zis, oricum nu aș fi ucis un pește care vorbește limbă de om. Seara, când s-a întors acasă, rupt de oboseală și beat de emoție, i-a povestit soției, și ea, deodată, cum așa, l-ai lăsat să scape fără să-i ceri o dorință? Păi da, așa am făcut, mi-a fost milă de el. Mâine dimineață, a zis soția, te duci la apă și-l strigi. Și-i spui că eu nu mai vreau să trăiesc într-o colibă. Vreau un palat de regină. Vreau să fiu regină.
Oricât s-a rușinat pescarul (Doamne, pescarul ăla sunt eu acum, mi-e o rușine fundamentală să cer cuiva ceva, orice), oricât s-a rușinat, frica de soție a fost mai mare, dimineața s-a dus la mare și a strigat, morunașule, fie-ți milă, îndeplinește dorința soției mele, ca să-mi fie mie bine pe pământ, nu mai vrea să trăiască într-o colibă, vrea să fie regină și să aibă un palat.
Peștișorul a rostit atunci, fie voia voastră, precum în apă, așa și pe pământ. Și când s-a întors acasă, soția lui locuia într-un palat și servitorii o slujeau, era o regină.
În noaptea aceea, regina-pescar nu a dormit. Dimineața l-a trimis pe pescar la mare, te duci imediat și-i spui peștișorului că eu vreau să fiu împărăteasă!
Oricât s-a împotrivit bietul pescar, frica de soția lui a fost mai mare decât rușinea. Peștișorul a zâmbit și a zis, fie vouă după dorința voastră.
În noaptea aceea, împărăteasa pescar nu a dormit. Dimineața i-a poruncit pescarului soț, auzi, te duci și-i ceri peștișorului așa: eu vreau să fiu papă. Pescarul, să leșine de spaimă, cum să fii papă? Noi suntem oameni simpli, trăim din darul mării, cum să fii tu papă? Te duci, dacă vrei să ai zile bune cu mine.
Cine-l poate condamna pe pescar? El își dorea zile bune. Și s-a dus. Peștișorul a zâmbit, du-te acasă, dorința ei s-a împlinit.
Când a ajuns acasă, să leșine pescarul, soția lui era îmbrăcată în papă, avea papuci roș, o mulțime de cardinali gravitau slugarnic în jurul ei, stătea pe un tron înalt, de aur, într-un palat înconjurat de nenumărate biserici, în timp ce halebardieri mustăcioși băteau pas de defilare în curtea baroc cu coloane dorice.
Când s-a dus la culcare lângă papă, pescarul era deja ud de transpirație. Simțea că nu s-a terminat aici. Din cămașa ei albă și parfumată, papa a tunat, auzi, mâine dimineață te duci la morunaș și-i spui că eu doresc să fiu ca Bunul Dumnezeu.
Pescarul a intrat în apnee câteva minute, apoi, negru de spaimă, a încercat să o convingă pe pescărița papă că așa ceva e blasfemie și că nu se cuvine. În cele din urmă, vorba lui Marin Sorescu, au biruit ăia de nu văzură cercul, și dimineața, alb de spaimă, încleștat de frica morții, gura pescarului a rostit
Peștișorule, soția mea își dorește să fie ca Bunul Dumnezeu.
A zâmbit trist peștișorul de data asta. A oftat lung, apoi i-a zis, du-te acasă, dorința ei s-a împlinit, soția ta este deja ca Bunul Dumnezeu.
Cu inima zdrobită și capul în pământ de rușine, pescarul s-a întors acasă, spre palatele albe de marmură înconjurate de biserici cu turnuri strălucitoare.
Când a ridicat ochii, soția lui, în haine sărăcăcioase, cu fața blândă și curată, în pragul unei colibe simple, îi zâmbea fericită, bine ai venit acasă, soțul meu iubit, bine ai venit!
Coliba aia, din piatră traforată de foraminifere, de la malul mării. Coliba aia, atunci, s-a umplut de lumină și Dumnezeu mi-a suflat pe frunte un vânt răcoritor și dulce, al cărui cântec încă-l mai aud în inima mea, adânc.
Atâta-mi doresc pe lumea asta. O colibă, un colț de pâine uscată și-o carte, să nu mă plictisesc așteptându-L să se întoarcă.
Atât.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu