Adulții și adolescenții au atât de multe în comun! Adulții sunt dezamăgiți de adolescenți, dar și adolescenții sunt dezamăgiți de adulți. Adolescenții îi disprețuiesc pe adulți, dar și adulții îi disprețuiesc pe adolescenți. Adulții îi consideră pe adolescenți inadaptați pentru provocările vremurilor pe care le trăim. Exact la fel îi consideră și adolescenții pe adulți! Adolescenții nu îi respectă pe adulți, dar nici adulții pe adolescenți. Adulții sunt convinși că adolescenții nu pot face ceea ce fac ei și cum fac ei. Adolescenții cred cu tărie același lucru despre adulți. Și lista ar putea continua. Dacă te muți într-una dintre tabere și-i asculți argumentele împotriva celeilalte, îi vei da dreptate. Dacă te muți în cealaltă și-i asculți plângerile, nu vei putea să n-o aprobi.
Astfel au ajuns ca mai bine să se ignore unii pe alții. Nu se urăsc, dar nici nu se iubesc. Și asta e mai rău ca ura. Nu-i poți ignora pe cei care te-au născut, nu-i poți ignora pe cei pe care i-ai născut. După atâtea cutremure provocate de ciocnirile anterioare, s-a deschis o falie care a despărțit cele două lumi. Falia este înspăimântător de adâncă, dar ciudat de îngustă. Poți întinde un braț și îi atingi pe cei de pe celălalt tărâm. Dar cei mai mulți ‒ și de pe un continent, și de pe celălalt ‒ nu privesc decât înspăimântați spre adâncuri.
– Ce-am făcut de s-a ajuns aici? se întreabă neliniștiți adulții.
– Ce-i cu ăi bătrâni de-au rămas acolo? ridică din umeri adolescenții.
Indiferențele tuturor au dat prăpastiei niște superputeri demonice. Deși sunt doar la o bătaie de inimă unii de ceilalți, vorbele lor sunt absorbite de abis, care le convertește instantaneu în mesaje distorsionate, răstălmăcite, imposibil de deslușit de tabăra cealaltă. Un fel de „Abisul lui Babel”. Toată lumea vorbește, dar nimeni din cealaltă tabără nu înțelege. Și, când își fac timp să privească unii spre alții, abisul produce și distorsiuni optice, deformând tot, așa că fiecare nu vede decât neputințele și urâțeniile celorlalți.
– Niște nesimțiți incorigibili! Ratați inconștienți! Analfabeți iresponsabili! Niște pierde-vară-toamnă-iarnă egoiști și robi ai telefonului! Dezordonați! Superficiali! Drogați! Dependenți și de banii și de viețile noastre! Profanatori a tot ce-i sacru! Cei de la care ar trebui să mâncăm noi o pensie! Halal! Or să vadă ei când vor avea copii, deși...
Și ocările adulților la adresa propriilor copii, cu spectru de blesteme, nu se opresc aici.
– Niște comuniști retardați! Boomeri care nu știu să folosească nici telefoanele cu taste! Fosile inutile! Dinozauri dictatori! Nici măcar nu există fără TikTok și Instagram! Mereu cu capsa pusă, niciodată nu le convine nimic! Se duc la același serviciu de doi bani ca niște zombi hipnotizați ce sunt, și mai și urlă că-și rup spinarea muncind!
Așa își bălăcăresc unii tineri părinții și bunicii, cu iz de blasfemie.
Sunt foarte multe lucruri care, odată stricate, nu se mai pot repara. Mai întâi, că nu vrea nimeni, apoi, că nu se mai pricepe și, în plus, că nu mai este nimeni în stare să o facă. Aici aș putea începe cu „ar trebui să”, „este imperios necesar”, „s-ar putea face”, „bine ar fi să” etc. Am întâlnit foarte mulți tineri temători și confuzi, mai mereu judecați, manipulați, respinși, exploatați tocmai de către adulții de la care așteptau să fie acceptați, ajutați, validați, încurajați, iubiți. Credeau că „cei mari” sunt chiar mari în toate sensurile, că îi invită într-o lume pe care s-au străduit să o facă mai bună și mai frumoasă pentru ei, că sunt așteptați și bineveniți aici. Dezamăgirile lor pe toate aceste planuri le activează tot felul de mecanisme de autoapărare, de supraviețuire, de luat totul pe cont propriu. De la retragerea în cochilie până la proteste și atacuri furibunde. Când un adolescent suferă, mai mult ca sigur un adult poartă cel puțin o vină. Fie a fost nepăsător, fie l-a răsfățat prea mult, fie a avut așteptări prea mari de la el, privindu-l numai cu ochi critici ‒ sau poate că a uitat că ei sunt prelungirile noastre, sânge din sângele nostru, gene inscripționate cu păcatele și neputințele ancestrale. Dacă aș fi realist, pocăința mea i-ar ajuta mai mult decât sfaturile seci. Exemplul meu, zâmbetul meu, complimentele și încurajarile mele. Răbdarea și iubirea mea. Puii de om au mare nevoie de ele. Altfel nu vor deveni oameni. Se vor nărui, în loc să se înalțe. Asistăm practic – zicem noi, ca să ne scuzăm ‒ neputincioși la această năruire a lor și a noastră.
M-a uimit mult timp în copilărie finalul călătoriei inițiatice a fetei babei și a fetei moșneagului din poveste. După ce au presărat drumul cu milă, bunătate, hărnicie ‒ sau dimpotrivă, cu lene, răutate, nepăsare ‒, cele două ajung, pe rând, la casa Sfintei Duminici. Aceasta le cere să-i îngrijească copiii cât timp ea va fi plecată. Trebuia să-i spele și să le dea de mâncare. Prima mea uimire a fost să constat că, să vezi și să nu crezi, copiii Sfintei Duminici erau balauri și jivine! A doua, că fata moșneagului nici nu s-a speriat, nici nu s-a scârbit de ele, ci le-a îngrijt ca pe niște pui care aveau nevoie de grija ei. La acea vreme, nu pricepeam cu ce greșise biata Sfântă Duminică de se alesese cu asemenea monștri drept copii! Destul de târziu am înțeles că noi, oamenii, tineri și bătrâni, suntem toți copiii Sfintei Duminici, copiii lui Dumnezeu. Am devenit niște monștri care se sfâșie între ei, răi, urâți, respingători. Vrednici de silă și de milă. Numai că milă nu ne prea mai acordă nimeni. Cei mai mulți, la fel ca fata babei, ne oferă mâncare arsă și ne spală cu apă opărită. A spăla, în relația noastră cu copiii pe care îi educăm, înseamnă a avea tot timpul grijă de curăția lor sufletească. A hrăni cum se cuvine înseamnă a le deschide orizonturile veșniciei și a-i adăpa cu sens. Și nimeni nu este curat doar cu o singură baie, nici hrănit doar cu o singură masă.
Și Hristos îi spune lui Petru: „Paște mielușeii Mei!”, într-o lume plină de iude, de barabași, de irozi, de caiafe, de cei care L-au scuipat în față, L-au bătut și L-au răstignit. Unde erau mielușeii? Sub masca acestor monștri, adânc-adânc în sufletele lor, era îngropat chipul lui Dumnezeu. Dragostea răbdătoare a lui Hristos a restaurat acest chip al lui Dumnezeu în ei, făcând din prostituate mironosițe și cuvioase, din tâlhari, cuvioși și mucenici, din pescari, apostoli, iar din păgâni, noul popor al lui Dumnezeu.
Nu știu dacă putem produce cutremure de grijă și de iubire unii pentru alții pentru a închide falia dintre cele două continente, dar putem trece de la unii la alții, să ne vedem și să ne auzim așa cum trebuie, să ne îmbrătișăm și să ne regăsim. Să nu uităm că unii suntem ceilalți.
George Olteanu
Fotografie de Miguel Rodriguez / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!