„Astfel, deci, se îndumnezeieşte omul...”

Cuvântul Sfântului Grigorie Palama către cei ce vor să-i fie ucenici

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

- În cartea „Sfântul Grigorie Palama Aghioritul” scrieţi că Sfântul Grigorie este un sfânt care îl poate ajuta foarte mult pe omul zilelor noastre. Ce am putea învăţa de la Sfântul Grigorie noi, cei care trăim într-o lume atât de diferită faţă de lumea secolului al XIV-lea?

- Dincolo de ceea ce spuneţi, în cartea mea scriu că epoca noastră este asemănătoare cu cea în care a trăit Sfântul Grigorie Palama, adică întâlnim aceleaşi curente şi aceleaşi tradiţii. Astfel, în secolul al XIV-lea, în Imperiul Roman de Răsărit (aşa-numitul „Bizanţ”) exista o tradiţie ortodoxă vie, pe care o exprima Sfântul Grigorie, dar în acelaşi timp existau şi multe elemente umaniste – umaniştii fiind cei ce aveu omul ca măsură a tuturor lucrurilor. Prin urmare, existau creştini care trăiau o viaţă liturgică şi de nevoinţă, dar în acelaşi timp şi creştini vătămaţi de tradiţii străine Ortodoxiei, care în realitate erau umanişti, adică aveau omul ca măsură a tuturor lucrurilor.

Sfântul Grigorie Palama a întâmpinat şi s-a luptat cu două ispite, una venită din Occident, prin învăţătura lui Varlaam – care în mod limpede era exponentul unui creştinism secularizat – şi una venită din Orient, reprezentată de otomanii la care Sfântul a stat prizonier aproape un an, răstimp în care a purtat discuţii cu ei. Şi noi, ortodocşii de azi, suntem supuşi la provocări atât din Occidentul creştin secularizat, cât şi de la religiozitatea antropocentrică Orientală, cum ar fi religia musulmană.

Astfel, în vremea Sfântului Grigorie Palama, putem observa două tendinţe străine de Ortodoxie: un scolasticism - care avea în centru raţiunea, şi un moralism - care avea în centru sentimentalismul şi evlavia de suprafaţă, limitată la anumite gesturi şi atitudini exterioare. În acest context, Sfântul Grigorie cuvântează cu putere despre isihasmul ortodox, care este o respingere făţişă atât a scolasticismului, cât şi a moralismului.

De asemenea, în acea vreme mai existau încă două tradiţii străine de duhul ortodox, una în care se stăruia exagerat pe Sfintele Taine în detrimentul Rugăciunii (al cărei învăţător era Varlaam) şi alta în care se stăruia exagerat pe Rugăciune în detrimentul Tainelor (după cum propovăduiau mesalienii[1]).

Vedem, prin urmare, că vremea noastră este asemănătoare secolului al XIV-lea, în care predominau aceleaşi tradiţii străine şi aceleaşi influenţe venite din Orient şi din Occident, dar şi tradiţiile umaniste intrinseci, care pătrunseseră înlăuntrul Bisericii – este vorba de antropocentrism, de iubirea de sine şi de traiul uşor, care sunt potrivnice Tradiţiei bisericeşti. Aceasta înseamnă că trebuie să ne cunoaştem foarte bine Tradiţia ortodoxă, aşa cum o aflăm în Predania sfinţilor noştri din vechime şi a celor mai noi, Tradiţie care este purtătoare a duhului rugăciunii, a vieţii liturgice, a Dumnezeieştii Împărtăşanii, a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Să învăţăm să deosebim ce este şi ce nu este ortodox, ce este şi ce nu este bisericesc. Pentru că primejdia fundamentală care ne ameninţă este sincretismul – adică să credem că toate tradiţiile sunt la fel şi că toate religiile vorbesc despre acelaşi Dumnezeu.

„Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”

- Gândindu-ne la Constantin, tatăl Sfântului Grigorie Palama, la faptul că a dus o viaţă sfântă, deşi era în mijlocul lumii şi avea o funcţie de mare răspundere (demnitar la curtea împărătească), care nu-i lăsa, poate, vreme de pace, credeţi că şi noi, cei de astăzi, în aceste vremuri deloc liniştite, am putea să ducem o viaţă asemănătoare în mijlocul agitaţiei lumii?

- Într-adevăr, tatăl Sfântului Grigorie Palama, deşi era senator, trăia înlăuntrul Tradiţiei ortodoxe, avea o credinţă deplină în pronia lui Dumnezeu şi se ruga cu Rugăciunea minţii chiar şi pe durata şedinţelor Senatului. Toţi îl considerau sfânt, de aceea, când se întâlneau cu copiii săi ori cu Sfântul Grigorie (care era fiul lui cel mare), spuneau: „Iată copiii Sfântului!”. Şi când, aflat în pragul morţii, soţia l-a rugat să-i ceară împăratului să-i ia pe copii sub protecţia sa, i-a răspuns că el nu-i încredinţează împăratului, ci Preasfintei, Maicii lui Hristos. Iată marea credinţă a acestui om!

Viaţa creştină, aşa cum ne-a predat-o Hristos şi cum au trăit-o sfinţii de-a lungul secolelor, poate fi trăită de toţi oamenii, în toate timpurile şi în toate locurile. Hristos nu a dat o Evanghelie pentru călugări şi o altă Evanghelie pentru mireni, nici o Evanghelie pentru creştinii Bisericii primare şi alta pentru cei veniţi după ei. Toţi trebuie să trăim aceeaşi viaţă evanghelică. Asta înseamnă că trebuie să luăm parte de fiecare dată la slujbele Bisericii, să ne facem părtaşi tainelor Pocăinţei şi Dumnezeieştii Euharistii, să ne rugăm la ceasurile rânduite, dar şi în toată vremea, să zicem Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” oriunde ne-am afla, şi să ţinem poruncile lui Hristos.

Este foarte semnificativ felul în care Sfântul Grigorie Palama şi-a încheiat o scrisoare către creştinii din Tesalonic, pe când se afla prizonier la otomani. Le spune că noi, creştinii, avem un Dumnezeu viu şi adevărat, de aceea şi credinţa noastră trebuie să fie vie şi adevărată, şi să se vădească în fapte – pentru că cel ce are o credinţă moartă din pricina nelucrării faptelor bune este mort duhovniceşte şi nu trăieşte după Dumnezeu. De asemenea, le arată calea pe care să meargă pentru a ajunge fii ai lui Dumnezeu. Atunci când omul se îndepărtează de răutate, rămâne în pământul virtuţii, dobândeşte faptele pocăinţei şi nădăjduieşte în Dumnezeu, nu va primi doar desăvârşirea virtuţii omeneşti, ci va câştiga şi virtuţile dumnezeieşti cele mai presus de fire, prin sălăşluirea în lăuntrul său a dumnezeiescului Duh. Şi încheie: „Astfel, deci, se îndumnezeieşte omul…”. Acest cuvânt, Sfântul Grigorie Palama ni-l adresează şi nouă, celor care vrem să-i fim ucenici.

Şi încă un lucru. Sfântul Grigorie Palama, pe când era tânăr monah în Sfântul Munte, se ruga stăruitor, strigând: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. Dacă simţim că mintea noastră (nous) – nu raţiunea (logiki), ci lucrarea noetică a minţii (noera energia) – este întunecată, să ne rugăm lui Dumnezeu să o lumineze, ca să vedem viaţa din cealaltă perspectivă, din perspectiva inimii noastre curăţite.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

- Ce este inima? Cum Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu cu inima, nu cu intelectul, pentru a nu cădea în greşeala lui Varlaam?

- În învăţătura Scripturii şi a Părinţilor, inima este centrul existenţei omului, este locul care ni se descoperă prin nevoinţa în Hristos şi prin Rugăciunea neîncetată. În acelaşi timp, inima este şi locul în care Dumnezeu ni se descoperă. Acest loc este numit „inimă duhovnicească” şi se află în adâncul inimii trupeşti, fără a avea, desigur, nici o legătură cu sentimentele. Însuşi Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).

În Tradiţia patristică vedem că, atunci când Părinţii vorbesc despre inimă, se referă în principal la partea pătimitoare a sufletului, care este alcătuită din poftă şi iuţime. Prin urmare, inima este puterea dragostei şi puterea iuţimii. Prin dragoste dorim să ne unim cu Hristos, iar iuţimea este tocmai puterea care pune în mişcare această dorire după Dumnezeu. Din nefericire, noi îndreptăm partea poftitoare şi cea mânioasă către făpturi, astfel făcându-le sălaşuri ale patimilor, dar când le îndreptăm din nou către Dumnezeu, atunci inima se curăţă. Aşadar, prin patimi inima lucrează împotriva firii, iar prin harul lui Dumnezeu şi prin Rugăciune, inima lucrează în chip mai presus de fire.

În afară de inimă, în om există aşa-numita parte raţională sau cuvântătoare a sufletului, care lucrează în creier. Prin rațiune (logiki) dobândim cunoaşterea lumii înconjurătoare, cercetăm cărţi sau concepem fel de fel de gânduri legate de traiul nostru de zi cu zi, însă cu inima Îl iubim pe Dumnezeu şi pe oameni. Astfel, existălucrarea raţională(logikienergia) care activează în creier şi există şi lucrarea noetică(noeraenergia) a minţii (nous), care, atunci când se află în starea ei firească, lucrează în spaţiul inimii, acea inimă pe care Părinţii o numesc „inima adâncă” sau „inima duhovnicească”.

Felul în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu – cu inima, nu cu raţiunea – este esenţa vieţii duhovniceşti. De obicei, când ne doare din pricina unui fapt tulburător, atunci înseamnă că trăim cu inima. Astfel, când avem pocăinţă şi simţim cum creşte în noi o durere, durerea îndepărtării noastre de Dumnezeu, atunci învăţăm să trăim cu inima. Şi, pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, ne vom adânci această trăire cu inima. Cert este că atunci când ne legăm de un om care trăieşte cu inima, a cărui minte (nous) s-a dezlegat de raţiune (logiki), avem posibilitatea să învăţăm şi noi să trăim cu inima. Acelaşi lucru se petrece în toate ştiinţele, pentru că, fără un îndrumător, fără un profesor este greu să se iniţieze cineva în tainele unei ştiinţe. La fel se întâmplă şi în ştiinţa duhovnicească. 

Va trebui să amintesc acum drumul celor doi ucenici către Emaus, după Învierea lui Hristos, aşa cum ni-l înfăţişează Evanghelistul Luca. Ucenicii erau stăpâniţi de multe gânduri de deznădejde şi descurajare, pentru că Hristos fusese răstignit, câtă vreme ei nădăjduiseră să fie Mesia care să-i elibereze de sub stăpânirea romanilor. Atunci S-a apropiat de ei Hristos şi a început să le tâlcuiască Scripturile, care vorbeau despre faptul că astfel aveau să se întâmple lucrurile. Şi, treptat, inima lor a început să ardă, precum ei înşişi au mărturisit: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24:32).

Asta înseamnă că gândurile – care lucrează în creier – provoacă teamă, deznădejde şi descurajare, câtă vreme cuvântul lui Dumnezeu – care lucrează în inimă – provoacă dragoste, credinţă, tânjire după Hristos. Şi problema este cum să scăpăm de gândurile descurajării şi deznădejdii şi cum să se înflăcăreze inima noastră de dragoste pentru Hristos. Asta se întâmplă atunci când Îl vom dobândi pe Hristos drept Călăuză sau îl vom avea îndrumător pe vreunul dintre prietenii lui Hristos (sfinţii) şi vom învăţa să trăim viaţa în Biserică.

„Am văzut Lumina cea adevărată…”

- Din perspectiva învăţăturii palamite, ne-aţi putea spune, în puţine cuvinte, care este esenţa credinţei ortodoxe?

- Temeiul teologiei Sfântului Grigorie Palama e acela că Dumnezeu este Lumină; oamenii cei dintâi zidiți, în rai, trăiau în Lumină, dar prin păcat s-au îndepărtat de Lumină, iar mintea (nous) li s-a întunecat; sfinţii, când Îl văd pe Dumnezeu, Îl văd în Lumină; Trupul lui Hristos, prin întruparea Sa, S-a făcut izvor al Luminii necreate; în Hristos, oamenii trebuie să ajungă la vederea lui Hristos ca Lumină, precum L-au văzut cei trei ucenici pe Muntele Taborului; prin Botez şi Mirungere, inima se curăţeşte şi mintea (nous) se luminează, iar prin Dumnezeiasca Împărtăşanie primim Lumină, de aceea psalmodiem: „Am văzut Lumina cea adevărată…”. Această Lumină a lui Dumnezeu este energia Sa necreată, ceea ce înseamnă că nu are nici început, nici sfârşit, nici nu este zidită, prin urmare părtăşia la această Lumină înseamnă îndumnezeirea omului. Acesta este scopul vieţii duhovniceşti. 

În continuare, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre valoarea isihasmului ortodox şi a vieţii niptice. În acest cadru vorbeşte despre Rugăciune, trezvie, curăţirea inimii, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, pocăinţă şi altele. Este foarte importantă citirea predicilor ţinute de Sfântul Grigorie Palama înaintea turmei sale din Tesalonic. În acestea, marele Cuvântător de Dumnezeu împreună-lucrează cu marele Părinte; învăţătorul văzător de Dumnezeu cu monahul isihast; apologetul cu îndrumătorul duhovnicesc etc. De fapt, prin aceste omilii, Sfântul Grigorie Palama a adus toată teologia văzătoare de Dumnezeu şi isihastă în viaţa de zi cu zi a credincioşilor.

Desigur, nu este vorba aici de învăţătura lui personală, de aceea nici nu o putem numi învăţătură „palamită”, ci aceasta este învăţătura lui Hristos, întocmai cum El Însuşi a descoperit-o de-a lungul veacurilor prin Prorocii, Apostolii şi Sfinţii Săi. Această învăţătură o întâlnim în Sfânta Scriptură, în scrierile Părinţilor, în rugăciunile Sfintelor Taine şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Astfel, lex credenti (legea credinţei) se leagă în chipul cel mai limpede cu lex orandi (rugăciunea liturgică). Adică se leagă dogma cu rugăciunea.

Important este să înţelegem că Hristos este adevăratul Dumnezeu, că Biserica este Trupul lui Hristos, că scopul vieţii noastre este unirea cu Hristos şi primirea Duhului Sfânt, că timpul vieţii noastre este foarte scurt şi că în acest răstimp trebuie să ne tămăduim, pentru a-L vedea pe Dumnezeu ca Lumină, şi că viaţa viitoare este veşnică şi va trebui ca, în puţina vreme pe care o trăim aici, să intrăm pe drumul pocăinţei. Va trebui să ne luptăm să trăim ca nişte creştini, aşa cum îndeamnă Evangheliile şi, dacă nu reuşim să trăim desăvârşit ca nişte creştini, cel puţin să murim ca nişte creştini, în pocăinţă şi în nădejdea vieţii celei veşnice.

Interviu realizat de Anca Stanciu

Traducere de Tatiana Petrache

Din interviul apărut în „Familia Ortodoxă”, noiembrie 2011

[1] Mesalienii („rugătorii”) au fost condamnaţi ca eretici în anul 431, la Sinodul Ecumenic de la Efes. Au fost atestaţi încă din secolul al IV-lea în Siria, erezia lor fiind întâlnită sub diverse denumiri şi forme până în secolul al XIV-lea. Mesalienii nesocoteau rolul vieţii liturgice, al Tainei Botezului, al Euharistiei, afirmând că omul se poate mântui numai prin rugăciune. Euharistia, la fel ca orice Taină, era considerată ineficace, nici bună, nici rea, şi de aceea nu se separau întotdeauna de comunitatea bisericească. Se presupune că nu credeau în prezenţa reală a Mântuitorului în Euharistie. Uneori se hirotoneau chiar episcopi, nu pentru că ar fi preţuit ierarhia, ci pentru a dobândi autoritate. Slujbelor Bisericii preferau propriile adunări, unde pretindeau că dăruiesc adevărata împărtăşanie -„senzaţia Duhului”. Dezlegau păcatele fără preot sau pocăinţa şi, uneori, au fost acuzaţi că se substituie clerului oficial. (n. trad.)