În aceste zile se dezbate, pe un grup privat de montaniarzi, organizarea finală a unei ture în munți. Nu voi putea merge, dar urmăresc cu emoție pregătirile prietenilor mei. Și nu mă pot abține în a observa cât de asemănătoare e ascensiunea montană cu postul ortodox.
Întotdeauna o chestie de echipă. Nu urci pe munte singur, nu postești de capul tău. Adică poți, dar riscul prăbușirii e enorm, stratele nivalice, pe măsură ce urci și soarele devine mai strălucitor, culisează și te duci, odată cu ele, înspre hăuri. Cel care te însoțește e prietenul tău, în pioletul căruia, la o adică, îți lași viața. Cum e duhovnicul. Cel care te iubește în adevăr. Și soția te iubește, știu. Dar ea nu-ți va spune întotdeauna ce-ți lipsește, ca să nu te îndurereze. Și bine face. Iubirea ei e plapumă, e cămașă pe umeri. Iubirea prietenului tău e altfel, te scutură și te reconfigurează, e ca o primăvară proaspătă, un festival al vegetației luat de la capăt, după ce, la marginea miriștii, au fost arse toate gunoaiele timpului trecut. Prietenul duhovnic îți va spune stai, oprește-te aici, urmează o cornișă, pune-ți hamul, fă un cabestan pe coardă și, dacă puterile tale sunt mai scunde decât muntele, întoarce-te, pregătește-te și vom ataca piscul ăsta la anul, căci Dumnezeu răsplătește celui care rabdă și ia celui care poftește necuvenit.
Și mai e ceva pe grupul ăsta de montaniști. Când stabilim traseul. Unii vor mai sus, sus de tot, pe creste fioroase, dacă s-ar putea cu escaladă verticală. Mereu pe altă potecă, în căutarea unei altitudini de perspectivă și a unei priveliști răvășitoare. Așa e și postul adevărat. Dacă anul trecut ai mâncat cartofi și fasole până la Paști și acum doi ani la fel și acum zece ani la fel, poți șterge postul din bilanțul personal, e ca o potecă pe care o știi perfect, pe care o urci fără efort și din vârful căreia vei vedea același peisaj deja familiar. Și aici intervine ghidul tău, ochiul care te cunoaște, prietenul care te iubește, cel care-ți va spune știi ceva? Anul ăsta poți mai mult, altfel, în altă parte, avem alte limite de înfrânt și, de sus, când vom ajunge, alte lucruri minunate de admirat, urcăm pe altă potecă. Nu e nicio nenorocire dacă mănânci carne, dar ce-ar fi să nu mai fumezi?
Știu perfect cum se transformă victoria în rutină și-și pierde, în final, gustul bun. Șapte ani fără carne, ca o călătorie în Tibet. După șapte ani devenise banalitate și nu mai însemna mare lucru. Nicio jertfă, niciun efort. Era o respirație. A trebuit să caut altă înălțime, la jumătatea căreia sunt acum, agățat în coardă și sângerând atroce. S-a întâmplat ceva cutremurător, spațiul dintre posturi s-a contractat și m-am trezit postind fără întrerupere în felul acela în care jertfa mi-a devenit pernă și prosop de spălat pe față, oglindă de privit în ochi și mâncarea din lingură, indiferent de originea ei. Unii s-au prins, am prieteni înțelepți care au înțeles, au oftat, m-au îmbrățișat și au oftat din nou.
Postul. Ce urcuș, ce căutare.
Anul ăsta voi posti cu ceasul, nu cu săptămânile.
Am strâns bani să-mi cumpăr un ceas proaspăt, pe care mi-l doresc de multă vreme, folosesc același ceas de peste două decenii, cu cureaua din pânză mirosind a sudoare de munte, jegos, descărnat și abia pâlpâind, cu funcțiile defecte și anulate. Cu care m-am scufundat în peșteri și-n mări, cu care am urcat munți. Cu care, la încheietura mâinii, i-am slujit liturghii Desculțului.
Cândva aveam toți ceasuri ca al meu, noi, cei din triburile reunite ale aventurierilor, îi știți, ăia pe care-i vezi prin piețe și-i recunoști după jachete, bocanci și rucsaci, cei care au mereu o carabinieră agățată în bandulieră și-n ochii lor, dacă privești atent, valuri de mare izbind țărmuri misterioase. Rând pe rând, toți prietenii mei și-au înlocuit ceasurile. Au apărut altele, performante, cu altimetru pe presiune atmosferică, cu GPS care te scoate din cețuri în munți, cu barometru care te alarmează când vine un ciclon cu precipitații reci, să-ți înmoaie ființa până la măduvă. Eu am rămas cu ceasul preistoric, mereu au fost alte priorități. Am pus deoparte, cuminte, câțiva lei într-o cutie. Îmi mai lipsesc 700 ca să pot să-mi cumpăr ceasul pe care-l visez. Și-mi propusesem ca la Înviere, când voi ridica Crucea și voi oferi lumină, să-l am. Deodată, ieri, răscolind internetul în căutarea unei promoții, mi-am dat seama că voi fi foarte mândru cu el la mână. Că-l voi privi cu un drag păgân și că abia voi aștepta să mă întrebe speologii, alpiniștii și scafandrii, băi Crinule, ce mișto, cât ai dat pe el, are și calculator pentru decompresie? Și mi-am amintit de toate predicile mele despre mândrie, prăbușire și deșertăciunea lumii în care trăim. De versetul meu preferat, pe care-l recit cu limbă de aur în toate posturile: „Iar eu, când mă necăjeau ei, m-am îmbrăcat în sac și mi-am smerit sufletul cu post, și în sânul meu s-a întors rugăciunea!”. Mi-a fost rușine. Și asta nu avea nicio legătură cu mâncarea din farfurie. Căci postul este, înainte de orice, smerenie.
Vă zic, într-o zi o să mă îmbrac în sac. Voi dezbrăca și numele, renumele, voi încheia toate socotelile și-mi voi achita toate pasivele, cum spun finanțiștii. Nimănui nu voi mai fi dator cu nimic, instituțiilor, oamenilor pe care-i iubesc, trecutului meu.
Și voi pleca să-L caut, Domnul Meu și Dumnezeul meu desculț, apa de care mi-e sete și mângâierea de care mi-e dor.
Cu ceasul meu la mână, vechi și mirosind urât, a transpirație acră și-a sărăcie.
Iar Domnul mă va recunoaște după miros.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Ronny Siegel / pexels.com