Așa cum respirăm, așa ne și rugăm

Ne vorbește Sfântul Sofian de la Antim

- Părinte Sofian, în condițiile actuale de viață, cum putem primi darul Rugăciunii lui Iisus, știut fiind că împrăștierea minții creștinilor de azi este mult mai mare decât a celor de odinioară, iar ritmul vieții face greu posibilă adunarea minții și cercetarea temeinică de sine?

- E adevărat ce spuneți. Așa este ritmul vieții de astăzi ‒ o viață zbuciumată, o viață fără astâmpăr, o viață plină de mișcare. Dar și această Rugăciune este foarte scurtă. Rugăciunile pustnicilor erau niște rugăciuni de toată ziua și noaptea. Spune un sfânt din Filocalie că se ruga de dimineață și pană seara, iar când obosea rugându-se, citea toată Sfânta Scriptură, încât viața lui era o viață angajată permanent în legătură cu Dumnezeu. Cum stătea la rugăciune, dacă stătea în genunchi sau în picioare, cu mâinile ridicate sau cu mâinile la piept, nu știm! Erau mișcări diferite de la om la om. Însă era o rugăciune statică, care îl obliga să stea pe loc, la colțul lui de rugăciune. Pentru viața aceasta modernă, parcă Dumnezeu a rânduit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Sau să rostim măcar limita, rezumatul acestei scurte Rugăciuni: „Iisuse, miluiește-mă!”.

În orice grabă ne-am afla, în viața aceasta de toate zilele ‒ suntem la lecții, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrică, sau pe drum, când comunicăm cu cineva ‒, putem spune din când în când, cât de des: „Iisuse, miluiește-mă!”. Sunt cele două cuvinte care rezumă această Rugăciune. Pe de o parte „Iisuse” rezumă starea de sus, plafonul acesta al vieții noastre creștine, Dumnezeu cu toată Împărăția lui, și „miluiește-mă” ‒ starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflăm adeseori. Măcar aceste cuvinte să le rostim de-a lungul vieții. Două cuvinte! Sau, dacă rostim toată Rugăciunea, atunci este cel mai bun lucru. Tocmai de aceea e foarte scurtă. Și această Rugăciune se poate rosti cât de des, oricât am fi noi de ocupați. Cunosc un rugător al inimii, care știu precis că se roagă neîncetat. Când vorbea niște lucruri foarte importante din viața lui de chin din timpul revoluției rusești, am pus mâna pe umărul lui și am spus: „Părinte Ioane, acum vă rugați?”. „Da!”, mi-a răspuns el. Era în focul explicațiilor, și inima lui se ruga. Rugăciunea coborâse în inimă și, când coboară această Rugăciune în inimă, așa cum respirăm, așa ne și rugăm. Așa încât în viață modernă, cu toată graba ei, cu viteza ei, cu tot neastâmpărul nostru, ne putem hrăni din această Rugăciune într-un chip cu adevărat mulțumitor.

Fiecare zi să fie marcată de rugăciune

- Cum să facem ca, în timpul rugăciunii, să scoatem din minte toată grija cea lumească? Ce să fac dacă am inima împietrită și nu simt nimic când spun rugăciunea?

- Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm ‒ acolo, la rugăciune fiind, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu și nelucrat”, după cum spune psalmistul. „Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine!”. O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Și un examen de conștiință: pentru ce suntem împietriți? Că, de obicei, păcatele noastre ne împietresc. Am făcut niște lucruri rele, avem niște oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliș din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Și ne rugăm să sfâșie Dumnezeu acest vid, să deschidă iarăși această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Prin rugăciune sfâșiem niște valuri sau întunecimi, învelișuri de pe mintea și inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelișuri care ne fac pe noi nesimțitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă prin rugăciune aceste valuri se depărtează, se sfâșie, iar mintea noastră devine luminoasă ‒ de aceea trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu, și toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viața noastră; de la Tatăl ceresc vin. Adică să nu fie goluri în viața noastră, rugăciuni numai de câte-o zi sau de câte-o clipă, și restul vieții petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune și de celelalte ascultări, treburi omenești, școlărești, studențești.

Fără această alternativă, viața noastră șchioapătă, e o viață bolnavă, o viață insuficientă, o viață știrbă. Atunci toată grijă lumească putem să o lepădam. Adică această căință pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâșie acest val de împietrire, de nesimțire în care suntem cuprinși atunci.

Din „Ne vorbește Părintele Sofian”

(Editura Episcopiei Romanului, 1997)