Oare vă mai amintiți desenele acelea cu Roboțelul Memo? „Cartea cărților” vă spune ceva? Cei ca mine, din liga veche (sau poate doar născuți mai devreme) înțeleg. Ei bine, fiica noastră și Roboțelul Memo m-au învățat răbdarea și bucuria în suferință.
Totul a început într-o dimineață ca oricare alta. Eu gatind în bucătărie, fiul nostru la cămin (așa era pe vremuri; nu prea există termenul de „grădiniță”), iar fata, jucându-se pe pat, în dormitor. O auzeam cum își alinia păpușile și le pregătea de somn, cum le spunea povești de ea inventate, rostite cu voce caldă și cuvinte stâlcite.
Când, deodată, aud o bufnitură și... „Mamaaaaa!!!”. Fără plâns, fără țipete! Măriuca mea stătea jos lângă pat, cu umărul dislocat. În primul moment, m-am pierdut cu firea, am vrut să țip, dar m-am adunat într-o clipă, am luat-o în brațe încetișor și am alergat la vecina, ca să ne ducă repede la spital, pentru că noi nu aveam mașină. Soțul era la birou, nu existau telefoane mobile cum sunt astăzi... erau doar telefoanele fixe sau cu cartele la colț de stradă. Așa că, fără să mai pierd timp, am alergat după mașină, să ajungem cât mai repede la spital.
Ne-au primit la Urgență, i-au făcut radiografie și mi-au spus ca este fractură de claviculă cu deplasare. Cum nu aveam la Huși chirurgie pediatrică, ne-au programat la Spitalul Județean a doua zi dimineață pentru operație. I-au pus Măriucăi o fașă peste abdomen și mână, fixând umărul, și m-au trimis acasă. Doar că eu nu am mers acasă… am mers la Episcopie și mi-am așezat copilul în fața icoanei Maicii Domnului, cea din partea stângă, de lângă catapeteasmă și, cu durere, am rugat-o pe Stăpâna să ne ajute. Iar Măriuca mea i-a spus Stăpânei:
- Uite, mama mea a doua (încă din copilărie spunea că are două mame: Maica Domnului și eu) plânge... Fă-mă bine, ca să nu mai plângă! Acum nu mă mai doare, dar nu vreau să mai plângă mama...
Am plecat acasă și, a doua zi la 5 dimineața, ne-am pornit spre Vaslui. Aveam programare la ora 7, înainte de vizită. I-au repetat radiografia, pentru a vedea exact dacă trebuie pusă tijă sau doar îndreptat osul și...!!! Și mare este mila Maicii Domnului! Fractura rămăsese, dar dispăruse deplasarea! O aveam mărturie pe radiografia de cu seară. Era acolo, negru pe alb, în formă de V! Dar acum era doar o linie dreaptă, puțin zdrențuită. I-au pus un corset de ghips pe tot bustul și ne-au dat drumul acasă.
Ei, și așa s-a născut în familia noastră acel „Roboțel Memo”, cel roșu cu nas din bec... Măriuca noastră, care mereu, mereu a fost un bulgăre de bucurie, în loc să plângă, să se plângă de ghipsul greu de pe ea, râdea! Daaaa, râdea și le spunea tuturor:
- Vrei să îl cunoști pe roboțelul Memo? Ciocănește în ghips și el va apărea!
Ciocăneam, iar ea își lua poziția aceea dreaptă și, cu voce pițigăiată, spunea:
- Eu sunt Robotul Memo! Cu ce să vă ajut?
Și așa a stat trei săptămâni!
Așa am învățat alături de ea bucuria în suferință. Așa am învățat că lacrimile mele o dor întâi pe ea, și apoi pe mine. Am râs plângând alături de ea și am învățat să mă bucur! Și acum scriu tot plângând, pentru că o văd în rochia galbenă, învârtindu-se prin casă, dansând pe o muzică imaginară și râzând cu ochii în soare. Maria noastră cea cu două mame și bucurie infinită.
Jenica Gavrilă
Fotografie de Skyler Ewing / pexels.com