Aș fi vrut să nu mai cad din nou după ce Ți-am promis că mă schimb. Că nu mai fac. Aș fi vrut să nu-Ți mai greșesc. Aș fi vrut să nu Te mai răstignesc a mia oară. Aș fi vrut ca, atunci când am promis că Te ascult – mai știi? –, când ședeam întinsă în palma Ta pe pat de plânset cald, sub baldachinul Harului, abia putând să răsuflu de atâta iubire, șoptind pe o singură expirație cuvântul lui Petru: „Doamne, bine este să fiu eu aici” (cf. Matei 17:4), când branhiile sufletului meu inspirau atâta libertate zburând prin apa vie din îmbrățișarea Ta, încât aș fi renunțat definitiv până și la plăcinta cu mere a bunicii, doar ca să nu pierd strânsoarea asta a Ta, când, scufundată în mările doldora de dor de Tine ce se revărsau prin ochii mei dar izvorau de dincolo de ei, beată de Tine, Te-am rugat fierbinte, arzător, răvășitor, ca o nebună: să nu mă mai lași niciodată să plec de aici, din starea asta, că fac orice, promit, fac orice, Te ascult, de azi înainte fac numai ce spui Tu, doar nu-mi da drumul din bucuria asta, mai ține-mă măcar puțin așa aproape de Tine! Te rog, Te implor, mai stai aici, mai stai așa, mai ține-mă exact așa! – cu încăpățânarea dulce a copilului, mormăită cu nasul îngropat în umărul mamei, din ale cărei brațe nu vrea să se dea jos – știi, Doamne, aș fi vrut să-mi țin cuvântul pe care Ți l-am dat...
În momentele acelea în care nu știu în schimbul a ce, Tu mi-ai dat să gust un vârf de linguriță de Rai, monstruos de multă și nemeritată cantitate, dar cu care eu bucuroasă m-am desfătat ca și cum mi s-ar fi cuvenit, pentru că, la drept vorbind, nici nu aș fi putut să mă abțin, nu ar fi avut niciun rost măcar să încerc – nu știu dacă ar putea cineva să-Ți reziste (asta așa, ca să mă și îndreptățesc puțin, ca și cum n-aș fi făcut destule). Inegal troc și dureros de nedrept, în defavoarea Ta... Pentru că „iubirea e nedreptate – nedreptate în favoarea persoanei iubite” (citat din alt părinte grădinar al inimii mele).
Pentru că știai. De atunci știai că am să cad din nou. Că nu am să mă țin de cuvânt. Și totuși, mi Te-ai dat... Merit eu? Merit eu tot ce-mi dai Tu?, vorba lui Aurelian Andreescu. Știai că am să strig în cor cu ucigașii Tăi: „Răstignește-L! Răstignește-L!”, știai că am să uit că toate Ți le datorez Ție, știai că am să-Ți întorc spatele imediat ce-mi încarci în căruță sacii cu Dă-mi Doamne..., știai că recunoștința mea o să expire la prima mușcătură de minciună strălucitoare fluturată pe la nas, pentru că all that glitters is gold, nu-i așa?! Știai că pe mai puțin de 30 de arginți am să Te vând, că la prima încercare am să Te arunc la gunoi la fel de repede și de ușor cum m-am aruncat să-Ți promit sus și tare, tot cu vorbele lui Petru, că „dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26:33-35). Știai. Toate cuțitele pe care urma să Ți le înfig în spate le preștiai...
Dar știai și ce râuri de pelin vor vărsa ochii mei după cântul cocoșului. Știai cum mi se va sfâșia cu urlet inima în piept imediat ce-mi voi da seama că iar am renunțat la Tine, lăsându-Te privind albastru în urma mea. Știai că mă voi ghemui tremurând tot lângă bunul meu prieten Petru, și că lacrimile ni se vor împleti în doina tânguirii trădătorului, pe care Ți-o vom cânta pe tempo de suspin, după partitura celei mai lucide sincerități, sub bagheta de iubire a durerii dirijoare. Știai că de abia ne așteptai să ne ierți...
Că toate loviturile în bară tot din iubire le-am dat, din iubirea noastră șchioapă și prematură, puberă și schimbătoare ca vremea devenirilor noastre. Din iubirea asta care vrea cu disperare să Te iubească, dar nu poate, fir-ar să fie!, că nu știe cum... Și totuși „da, Doamne, Tu știi că Te iubesc, Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc” (cf. Ioan 21:16-17).
Învață-mă, învață-ne Tu, Doamne, să Te iubim!
Și cu toate astea m-ai iubit. Încă din clipa în care știai dinainte că-Ți voi greși, încă mai mult în secunda când îți greșeam. Mi-ai dat totul. Și încă mă iubești și îmi dai totul, îmbucățindu-Ți mereu infinitul interminabil, ca la mulțimile numerelor, câte un infinit inclus în alt infinit, ca și cum o infinitate ar putea fi mai mare decât altă infinitate... Numai Tu Te joci cu astea, Doamne!
Mă aștepți așa, mereu sfărâmându-Te cuminte, răstignit, mă aștepți să mă ridic după fiecare cădere (ah, dar multe mai sunt, Doamne!), în speranța că din fiecare moarte învii mai convinsă de nestrămutarea iubirii Tale. De neclintirea ei. De lipsa ei de condiționare. De rezervele Tale supralogice de dragoste, pe care din ce le dai, din aia se înmulțesc – cum ai făcut atunci demult cu pâinile și cu peștii, mai știi?
Că „nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă, ci cât este de departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui” (Psalmul 102:10-11). Mila Ta, Doamne. Dragostea Ta, Doamne. Ești fabulos, Doamne al sarmalelor în foi de iertare! M-ai dat peste cap și peste fiecare capăt de drum, numai Tu știi cum...
M-am înscris la cursuri de matematică cerească. Mă duc să învăț ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9:13).
Ana Bănică