Respir atât de sacadat și șoptit pentru că nu alerg, dar, iată,
înot către Tine, Doamne, înot într-un ocean infinit și atât de familiar,
în valurile care mă aduc cel mai aproape de limanul care îmi ești,
înot în apa sonoră a vocilor preaiubiților mei care de o viață mă odihnesc.
Sunt bătrâni acum, ca mine, Dumnezeule. Au voci frumoase, profunde.
Așa mă rog eu, Doamne. Așa Te ajung. Frântă! Cu buzele învinețite de apă și frig! Fericită!
În extenuarea acvatică e exaltare, cu apa se poate vorbi, știi.
Apa se poate săruta, ea fuge, saltă, îți dă și Ție sărutul său unde Te ajunge
când se cațără pe Tine, depinde de cum ești cufundat:
pe gât, pe fruntea Ta dumnezeiască ‒ de asta ai și făcut-o lichidă, să legene, nu?
Nu-mi pot ridica privirea din apă spre Tine de frică,
dar ești atât de frumos, Dumnezeule. Fascinant de frumos.
Îmi țin respirația și ascult apa țopăindu-mi pe obraji până să-mi închidă suflul,
e „concertul” acela de șoapte în așteptare din holul unei săli de concerte.
Mă duce ca o muzică apa acesta, pentru că are ritm,
până departe se izbește continuu de pieptul Tău din mijlocul Cosmosului și vine înapoi.
Mă îngăduie a-l locui: e un glas dens înecat în lacrimi, altfel nu-mi explic
cum, fără un munte de sare, m-ar mai ține deasupra când nu mai pot.
Există o moarte goală, uscată, moartea afonă. Amorfă. Moartea aritmică.
Moartea aceea e neagră… și, când cazi în ea, posibil să nu faci nici măcar cercuri,
precum o piatră căzută într-o fântână fără fund.
Nici poc e posibil să nu faci. Niciodată.
Iadul e nesfârșirea lipsei de feed-back, e să nu te audă nimeni nicicând
pentru că singur ai fugit de ei, de cei în care ai fi putut lăsa unde, dar nu ai considerat demn.
De asta caut zbaterea și cernerea de raze prin sita lichidă și plină.
Valurile în care înaintez sunt vocile bătrânilor de pe pomelnicele mele,
cele care nu tremură niciodată ca să nu mă tem eu,
grave, mature, stabile, pline de siguranță, voci de oameni care știu ce simt.
Glasul talaz are ritm. Apa asta, moartea asta are ritm când strecoară lumină.
Și are rimă. Moartea asta are rimă!
Dar, uite, dacă înot foarte rapid, Doamne, ca noul David acesta, atletul modern, dacă înot
încât să-Ți întrec viteza razei și să ajung foarte repede lângă Tine,
de ce vocile ‒ când se sparg de cetatea mijlocului Tău,
de izvorul pieptului Tău și de înțelesul pletelor Tale ‒ susură,
de ce clipocesc în râs, în chemări cu ecou și gângurit de copii foarte mici?
Oh! Nu sunt ei? Nu sunt ei?
Cosmina Dragomir
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!