(cinci ani mai târziu, pe când eram student la universitate)
Este o istorie ciudată, care a început și s-a terminat brusc. Eram un grup de studenți din anul II sau III, băieți și fete. Trăiam mai degrabă cu indiferență și ușurătate, mai ales că ne întrețineau părinții noștri. Ne umpleam timpul cu excursii ori cu nesfârșite discuții pe teme sociale și politice, având în general un mod provocator de comportament și viață.
Interesul nostru începea acolo unde se termina universitatea. Îmi amintesc că, în acea vreme, am citit multă psihologie: Wilhelm Reich, Erich Fromm, Karl Jung, Sigmund Freud, Ronald Leingh și Richard Cooper; diverși mistici, de pildă Vivekananda, Krishnamurti, Sutrele lui Buddha și ale lui Patanjali, dar și poeți ca Allen Ginsberg, Rabindranath Tagore și Khalil Gibran; de asemenea, lucrări precum cele ale lui Herman Hesse, Jack Kerouak, Fritjof Capra, Thimoty Leary, Lyall Watson, Barous − care încercau să stabilească paralelisme și sinteze între știința apuseană și mistica orientală. Pornind de la premisa că știința aparține prin excelență Apusului iar mistica Răsăritului, ei se străduiau să unească ratiunea cu intuiția. Se înscriau într-un curent mai larg, într-un demers care continuă până astăzi, la dimensiuni și intensități mai mari, în mișcarea New Age, ai cărei precursori au fost.
Disimulate sub o precară mască științifică, magia și misticismul cochetau deja cu lumea occidentală care, în virtutea unui anumit reflex, tindea să prefere construcțiile „știintifice”. Cei mai mulți dintre occidentali nu aveau absolut nici o tangență cu gândirea științifică dar, cel puțin în perioada aceea, fenomenul era la modă. Astăzi, după douăzeci de ani, lucrurile par să se fi schimbat, deplasându-se mai accentuat către latura ocultismului și a magiei pure.
Universitatea ne interesa numai în perioada sesiunii, cu alte cuvinte numai trei luni pe an. Ne adunam, așadar, în câte o casă pentru a citi și învăța împreună, iar în lungile pauze încingeam discuții, ascultam muzică, beam și fumam.
Cum și-a făcut apariția și cum s-a putut integra Aris, la cei 60 de ani ai săi, în mijlocul tinerilor de 22 de ani, este un lucru demn de uimire! Acest aspect nu s-a clarificat niciodată.
Era perioada examenelor și ne-am strâns acasă la unul dintre colegi, „Pisoiașul”, chipurile ca să învățăm. Acolo se afla Aris. Înalt cam de 1.80 m, slab, cu păr negru în jurul urechilor și o impresionantă chelie. Se trăgea dintr-o familie de oameni simpli și nu urmase nici o facultate − ceea ce era lesne de remarcat, de altfel. Însă fusese și el acaparat din tinerețe de interesul pentru fenomenele spiritiste. Era extrem de informat și, după o discuție îndelungată pe această temă, ne-a mărturisit că el sfârșise prin a se atașa cel mai mult de practica hipnozei.
Lumea spiritelor
Ne-a vorbit în detaliu despre lumea spiritelor, spunându-ne insistent că este foarte frumos acolo, că se aude o muzică minunată (detectase negresit patima noastră, a tuturor, pentru muzica rock), că după aceea te simți liniștit și relaxat, că dobândești puteri neobisnuite (poți ajunge într-o clipită, spre exemplu, din Tesalonic în America de Nord), că ți se lărgește conștiința ș.a.m.d. Tema acestor puteri „neobișnuite” m-a incitat, căci se mula perfect pe convingerea mea că omul reprezintă infinit mai mult decât o simplă roată dințată în mecanismul social, că dimensiunile și potențele lui sunt inimaginabile.
Ne spunea: „Există corpul material, după cum există și corpul astral, mai subtil − simplu spus: sufletul −, care prin hipnoză se desprinde de trup și poate călători în spațiu cu o viteză colosală, deși nu se sustrage întru totul legilor materiale”. Așadar, dacă vreunul dintre noi accepta să fie hipnotizat de el, ar fi experimentat o astfel de călătorie și ar fi intrat în contact cu ființe spirituale.
Toate acestea nu sunt nimic altceva decât concepții orientale servite cu altă „garnitură”, adaptată de fiecare dată în funcție de „gusturile” posibililor cumpărători. Îmi închipui că Aris nici nu putea găsi un caz mai bun decât al nostru. Cărțile pe care le citeam ne inoculaseră deja asemenea concepții, și iată acum posibilitatea de a le pune în practică.
Ne-a făcut diverse teste pentru a ne verifica receptivitatea și calitățile de medium. Am acceptat cu toții să ne supunem acestor teste, în urma cărora a stabilit că ne situam peste medie, iar eu și încă cineva aveam un nivel încă și mai ridicat. Primul pas fusese făcut. Începuserăm deja să participăm.
Exista însă la acest om ceva care nu-mi plăcea. Un sentiment nedefinit... Ceva în gesturile lui, în comportamentul lui, care mă stânjenea și mă făcea să ezit.
După ce a plecat, l-am bombardat pe colegul nostru cu întrebări, dar n-am primit decât răspunsuri generale: că fratele lui îl cunoștea, iar el îl întâlnise prin intermediul fratelui, că era pensionar, fost funcționar public sau cam așa ceva. Ne-a spus însă un lucru care ne-a impresionat. Fratele său acceptase să fie hipnotizat și, în timp ce se afla sub hipnoză, a putut să „vadă” cu ochii închiși un număr pe care Aris i l-a arătat cu degetul, și să citească titlul unei cărți! Apoi s-a hipnotizat el însuși, și s-a pomenit din Tesalonic în Asprovalta, la 100 de kilometri depărtare, putând vedea de sus traficul pe șosea!
Ședința de hipnoză
Ce se întâmplase, în realitate? Făcuse cu adevărat o călătorie astrală? Este aceasta singura explicație? Precum am aflat mai târziu, Biserica Ortodoxă are un alt punct de vedere.
Din nefericire, pe vremea aceea nu cunoșteam marile primejdii duhovnicești ascunse în spatele unor astfel de practici, întrucât nimeni nu ne avertizase asupra usurinței cu care demonii, ca entități spirituale, intră pe calea hipnozei în contact nemijlocit cu mintea omului, înșelându-l și subjugându-l treptat, până la controlul total. Sunt implicate aici și capacitățile demonilor de a-i induce omului percepții senzoriale (inclusiv reprezentări vizuale) artificiale, pe de o parte, și de a interveni direct asupra unor evenimente din sfera realității materiale, pe de altă parte. Noi însă ignoram cu desăvârșire toate aceste aspecte și, întrucât multe din mecanismele hipnozei ne erau prezentate într-o manieră distorsionată, facilă și apetisantă, îmi doream deja, din curiozitate, să încerc.
Nu frecventam des casa „Pisoiașului”... însă după douăzeci de zile ne-am regăsit acolo toți cei care ne adunaserăm și prima dată. Aceleași persoane, fără să ne dăm întâlnire sau să ne înțelegem în nici un fel, ci pur și simplu ne-am pomenit cu toții acolo printr-o stranie... coincidență! Am pornit din nou discuții în jurul acestor teme, nedumeriri și întrebări, iar Aris ne dădea răspunsurile. M-am arătat de acord să mă supun hipnozei. Am fost cu adevărat hipnotizat, și am început să simt deslușit o anumită prezentă. Un chip luminos, auriu, cu trăsături nedefinite, se interpunea între mine și Aris. Mi-a spus să-l alung. Am ascultat, dar chipul pleca și revenea. Apoi m-a trezit. Însă prezenta acestui chip o simțeam în anumite momente în cameră.
L-am întrebat ce era chipul acela. M-a liniștit și am reînceput discuția: alte întâmplări, alte exemple. De data aceasta a fost înduplecat prietenul meu M. să se lase hipnotizat.
Urmăream toți cu interes cum se relaxa, cum se cufunda, cum asculta de hipnotizator. Așadar, după ce l-a adus la starea pe care o dorea, Aris s-a străduit să-l conducă undeva anume, dar acea prezență și-a făcut din nou apariția.
Un chip auriu, luminos, intra și se mișca în acel spațiu. M. a spus că ochii acelui chip sunt ca cei de pisică. După ce s-a străduit fără succes să-l alunge, M. a început să ne spună unde simte exact că se află acea entitate în cameră.
Ciudat este că simțeam și eu același lucru, iar percepțiile mele coincideau cu cele pe care le relata M. Aris l-a trezit după puțin timp, iar interesul crescuse: ce era acea prezență? Era un spirit? Ce fel de spirit, bun sau rău? În timpul acestei încercări de analiză, atât eu cât și M. (precum mi-a mărturisit mai apoi pe drum) am continuat să simțim acea entitate printre noi.
Devenise punctul central al discuției.
Am început să citim cu mai multă atenție cărți care se refereau la apariții ale spiritelor. Căutam cu predilecție asa-numitele cărți de „magie albă”, întrucât trăiam pe atunci cu impresia că există o diferență de fond între magia albă și magia neagră, ceea ce din păcate nu este adevărat.
(va urma)
Din „Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie”
Editura „Paisios”, 2019
Traducere de Ierom. Teofan Munteanu
Fotografii de Duané Viljoen, Diana și Ekam Juneja / pexels.com