Ne vorbește Mitropolitul Antonie al Surojului
Părinților ai căror copii cresc și care, după o perioadă în care au fost credincioși, mergeau la biserică, îndeplinind tot ceea ce părinții așteptau de la ei, declară brusc: „Nu, nu mai pot crede; demonstrează-mi că trebuie să cred!”... Ce ar trebui să facă părinții?
În primul rând, trebuie să atragem atenția asupra următoarelor lucruri: copilul se dezvoltă foarte inegal. În mare parte, este educat la școală, mintea lui se dezvoltă, cunoștințele i se extind, noțiunile i se aprofundează, dar foarte, foarte rar părinții, odată cu această creștere a minții și a inimii copilului, îi oferă o hrană nouă, mai matură, în domeniul credinței. Și, inevitabil, vine un moment în care în conștiința copilului, care a încetat deja să mai fie copil, se luptă două principii: copilul de 8-9 ani și adolescentul de 18 ani. Iar adolescentul spune: „Nu, nu poți crede în aceste basme, este prea simplu; viața este mult mai complicată, problemele sunt mult mai multe. Știința ridică întrebări, viața ridică întrebări, iar tu vrei să rămâi un fel de ignorant”. Și în acest caz, voi spune cu toată sinceritatea, tranșant, că are dreptate copilul, nu părinții.
Odată cu creșterea copilului, cu transformarea lui în adolescent și apoi în tânăr, el trebuie să primească o nouă hrană spirituală și intelectuală. În primul rând, trebuie să înțeleagă că reprezentările lui infantile erau doar pregătitoare. Tot ceea ce a putut cunoaște prin experiența sa, adică prin comparațiile care i se oferă, iubirea lui Dumnezeu cu iubirea părinților, acele povestiri din viețile sfinților care sunt prezentate – toate acestea sunt, da, adevărate, dar nu măsura deplină a adâncimii lui Dumnezeu, nu măsura deplină a ceea ce omul poate cunoaște despre Dumnezeu chiar și la o vârstă atât de imatură. Iar părinții adeseori nu pot explica nimic altceva copiilor lor, pentru că ei înșiși nu au gândit nimic; ei au rămas „ignoranți” în domeniul credinței, în timp ce adesea sunt foarte dezvoltați în domeniul culturii și tehnicii lumești. Acesta este primul aspect.
În al doilea rând: trebuie să le atragem atenția că, atunci când vorbim despre credință, nu vorbim doar despre Dumnezeu; vorbim despre ceva mult mai complex, mai degrabă despre o noțiune mult mai largă. Conform definiției Sfântului Apostol Pavel, la începutul capitolului 11 din Epistola către Evrei, credința este încredințarea lucrurilor nădăjduite, adică încredințarea că există lucruri care nu pot fi percepute nici cu vederea, nici cu auzul, nici cu pipăitul, nici cu gustul. Și acest lucru poate fi dovedit foarte simplu.
De exemplu, suntem cu toții înzestrați cu o noțiune a frumuseții. Privim un obiect, privim natura, privim o față de om, citim o carte sau alta și exclamăm: „Cât de frumos este!”. Și dacă cineva ar întreba: „Dar demonstrează-mi!”, nu putem demonstra, putem doar să-i spunem omului, așa cum spuneau ucenicii lui Hristos celor care se apropiau și voiau să știe despre El: „Vino și vezi!… Citește tu însuți aceste versuri, privește tu însuți această natură; înțelege cu inima ta, și tu însuți vei exclama: – Cât de frumos este!”.
Același lucru se poate spune și despre iubire. Când spunem că iubim pe cineva, nu putem dovedi acest lucru. Nu putem dovedi că, dacă am face un calcul al calităților sale, rezultatul final ar fi: este atât de remarcabil, este atât de minunat, încât nu poți să nu-l iubești… Nu este adevărat. Un om se poate îndrăgosti de o persoană considerată neatrăgătoare, pentru că în ea a văzut o frumusețe indescriptibilă, care nu sare în ochi tuturor și pe care el a recunoscut-o prin simțire.
Există oameni care se iubesc unul pe celălalt nu pentru că sunt deosebit de inteligenți sau înzestrați, ci din alt motiv. Scriitorul francez Montaigne a fost întrebat odată cum a putut să devină prieten cu un alt scriitor, La Boétie: „Dar nu aveți nimic în comun, cum v-ați împrietenit?”. Iar răspunsul său a fost: „Pentru că el este el, iar eu sunt eu”. Întâlnirea lor s-a petrecut la niște adâncimi care nu pot fi explicate nimănui.
Am avut un caz interesant în acest sens. Ieșeam odată din hotelul „Ucraina”, îmbrăcat în rasă preoțească. S-a apropiat de mine un tânăr ofițer și mi-a spus: „Scuzați-mă, sunteți credincios?” – „Da.” – „Dar eu sunt ateu”… – „Îmi pare foarte rău.” – „Dar dumneavoastră demonstrați-mi existența lui Dumnezeu! Arătați-mi-L pe Dumnezeu în palmă, și voi crede.” Și cum mi-a întins mâna, am văzut la el o verighetă și l-am întrebat: – „Sunteți căsătorit?” – „Da.” – „Aveți copii?” – „Da.” – „Îi iubiți?” – „Bineînțeles că-i iubesc!” – „Mintiți!” – „Adică, cum, mint”?” – „Dar demonstrați!” – „Muncesc pentru ei.” – „Aceasta este o presiune socială.” – „Cumpăr flori soției, copiilor dulciuri și jucării”… – „Poate vă este frică de soția dumneavoastră, asta-i tot”… – „Dar cum așa, ce să vă spun?!” – „Iată, arătați-mi iubirea dumneavoastră în palmă, și voi crede în această iubire”…
Același lucru se poate spune despre credința în Dumnezeu. Când ți se spune: „Arată-mi-L pe Dumnezeu în palmă”, poți răspunde: „Nu-L poți vedea, chiar dacă ți L-aș arăta”… Domeniul credinței cuprinde mult mai mult decât noțiunea de Dumnezeu, și trebuie să învățăm nu să „vorbim despre Dumnezeu”, ci să transmitem într-un fel experiența noastră, să facem omul părtaș la această experiență, la fel cum se poate face părtaș la iubire, la poezie, la frumusețe, la noblețe, la adevăr, la alte calități.
Poți să-i dai omului posibilitatea să se cufunde, de exemplu, în Evanghelie, fără prejudecăți, fără să caute în ea niște răspunsuri „religioase”, ci să-i spui: „Dar citește și vezi, îți place acest Om Hristos? Ai putea fi prieten cu El? Cum îți place ceea ce spune El? Sună a adevăr?”. Și, dacă omul va spune: „Da, acesta este într-adevăr adevărul”, atunci el este deja credincios, fără să știe. Dar de la asta se va putea începe.