La Centrul Multicultural al Universității „Transilvania” din Brașov a avut loc vernisajul expoziției „Apocalipsa” a artistului plastic Ioan Aron Țăroi, trecut la Domnul cu doi ani în urmă, în timp ce lucra, printre multe altele, și pentru expoziția ce a ieșit la lumină prin grija soției și a curatorului Cristina Simion din Nürnberg.
Absolvent al Facultății de Arte Vizuale din Timișoara, secția ceramică - arte decorative, Ioan Țăroi s-a specializat în mai multe tehnici: grafică, pictură, ceramică și metal. Debutează cu expoziția „Natura și păsările” în anul 1986 la Brașov, și internațional cu „Passerelle” în Tours, Franța. De-a lungul carierei s-a exprimat în tehnici și materiale extrem de variate: metal, ceramică, lemn, sticlă, culori de apă și acrilice, tuș, pastel, cărbune, creion, iar temele sale majore s-au orientat sub semnul arhetipurilor spirituale ce aduc în prim-plan formele sacrului în diferite „Înfățișări”, dacă ar fi să amintesc expoziția de la Galeria „Europe” din Brașov, 2017.
Critica de specialitate îl creioneazǎ ca pe un artist profund și complex, ce pare a avea misiunea de a organiza haosul lumii în forme estetice surprinzătoare, iar felul în care reușește este la fel de surprinzător. Nu este lipsită de relevanță nici angajarea lui în viața culturală brașoveană, fiind cel ce a „păstorit” edițiile Bienalei Albastre de la Brașov, înființând împreună cu familia sa Asociația „Artessentia”.
Actuala expoziție a pictorului are un aer aparte și te pune în fața unei reflecții de viață, împingându-te la căutarea sensul existenței într-o lume a haosului, care poate fi provocat de neașezarea omului în lume. Se vorbește mereu de firea profundă a lui Ioan Țăroi, de neliniștile sale interioare, ce respiră și în expoziția de față prin toți porii. Au spus-o alții înaintea mea că, în sine, cuvântul nu definește starea unei imagini, dar semnalează acea stare. Orice comentariu aș încerca să fac pe seama expoziției sale este incomplet atâta vreme cât imaginea este absentă.
Aș putea vorbi un pic despre „stările de spirit” pe care le transmite artistul, prin grija celor apropiați, care au realizat evenimentul.
„Apocalipsa” lui Ioan Țăroi are ceva aparte, pentru că fixează privitorul într-un univers de reflecție a scurgerii timpului între pământesc și ceresc. Faptul că artistul se așază în această temă înainte de a trece pragul existenței pământești face ca ochiul privitorului să zăbovească altfel pe pânzele sale, căutând semnele lumii de dincolo, chiar dacă a găsi un semn nu e totuna cu a-l înțelege. Simți numai că este un adevăr la care participi cumva din afară, așteptând timpul când va locui în tine.
Intrăm într-un spațiu al simbolului în care chipul joacă un loc semnificativ. „Apocalipsa” lui Țǎroi stă sub semnul revelației − o lume a chipului transfigurat prin suferință, proba luminării și a iluminării. Simbolul, în acest caz, reprezintă actul divers al unei esențe cu rădăcini nesfârșite ce face tranziția de la pământesc spre ceresc, de la viață la înveșnicire, în taina chipului.
„Un om care nu trăiește misterul naturii sale este un om lipsit de adevăr”, pare să ne spună artistul prin expoziția de față. Poți rămâne la imaginea fizică a lucrărilor, atent la jocul expresiv al culorilor și formelor, sau poți privi mai departe, intuind „ca prin oglindă, în ghicitură” îndumnezeirea chipului transfigurat, care a lepădat jocul măștilor vieții printr-o adevărată schimbare la față. Tranziția schimbării la față este dureroasǎ și reflexivă, pusă sub pecetea rugăciunii, ce conduce chipul spre o luminozitate aparte, chiar aureolată în unele lucrări. Persistența albului, albastrului, roșului și a foiței de aur dezleagǎ luminos conștiința infernului necunoscut al vieții. Culorile dau senzația de rece și cald deoptrivă − este măsura unei alte lumi în care relația termică dintre cald și rece configurează un nou tărâm, prin nevoia de complementaritate a culorilor.
Artistul nu eludează răul din lume, suferința omului, cu care se identifică, ci pare să ne transmită că, la capătul suferințelor de care nu este absolvit nici unul dintre noi, se poate atinge iluminarea, în măsura în care ne-am convertit măștile spre unicitatea ființei în adevăr, pentru că am trăit misterul naturii, pe cât ne-a stat în putință.
Pare un truism să spunem cǎ lumea noastră se raportează la lumea cealaltă în măsura în care cealaltă lume se raportează la lumea noastră. Artistul ne invită să privim lumea lui ajutați de efectul culorilor ce consumă distanța dintre lumi sub pecetea unei speranțe, a unei alte lumi care se sprijină pe lumea aceasta prin părtășia de celălalt. Acest sentiment este reprezentat de artist prin chipurile unite în rugăciune sau întrepătrunse, în care orice delimitare este unită în matricea Împărăției.
Experiența artei este una în totalitate a corpului și a spiritului. Nu privim doar cu ochii, ne spune Thomas Schlesser, ci și cu ceea ce am trăit, cu elementele din interiorul nostru, cu experiențele noastre și cu proiecțiile inconștientului.
De acest adevăr pare să ne facă părtași Ioan Țăroi prin această expoziție ce este prezentă toată luna iulie la Centrul Multicultural al Universității brașovene. O invitație spre apocalipsa fiecăruia.
Pr. Cristian Muntean
