Intru în cancelarie și‑i zâmbesc forțat, nu înainte de a‑l întreba ce dorește. Îmi spune că ar dori foarte mult să joace o partidă de șah cu mine. La acea vreme nu știam cât era de obsedat de acest joc. Dar nici eu nu eram mai prejos, din păcate. Îmi pierdusem ani de zile, încă din copilărie, jucând șah cu tatăl meu. Îl așteptam nopți întregi să vină de la serviciu, şi jucam cu el până dimineața.
Apoi toată copilăria, și mai apoi tinereţea, o pierdusem în mrejele acestui joc. Era într-adevăr fascinantă și de nedescris senzația ce ți‑o dădea când câștigai o partidă. Parcă ai fi fost pe câmpul de luptă. Erai și soldat, și general în același timp.
Dar să revin la domnul profesor de matematică. Începem să jucăm. Am o dorință imensă de‑a câștiga, și mai ales de a‑l umili public. Prima partidă reușesc. Colegii îi râd în nas. Eu jubilez. După câteva partide începe să joace cu adevărat. Mă bate, iar scorul e dezastruos pentru mine. Rămân peste program și‑mi propune să jucăm pe bani... Ne privim ca doi criminali – și accept. Mă bate la sânge. Îmi ia banii de navetă.
În acea zi, am mers cinci kilometri pe jos până acasă. Jur că mă voi răzbuna, picioarele îmi sânt umflate și mă dor cumplit... și, din acel moment, încep să‑mi fac din jocul de șah un scop în viaţă. Nu mai trăiam decât pentru a câştiga. Nopțile îi studiez pe Fischer și Kasparov. După câteva zile, încep să‑l bat.
Fiecare partidă e o mare provocare pentru mine. Profesorii fac cerc în jurul nostru și, încet‑încet, devin campioană. Eram învingătoare, dar, fără să știu, el câștiga altceva: câștiga teren în sufletul meu, și mai ales câştiga timp, neprețuit de mult timp. Își făcuse un plan genial de‑a mă cuceri, căci nu degeaba era un foarte bun matematician. Avea o logică indestructibilă, iar eu nu eram decât o naivă, o naivă cu N mare.
Până într-o zi, când îl întreb pe directorul liceului dacă știa pe cineva unde puteam locui în gazdă. Mă obosise cumplit naveta. Îmi povestește imediat de un profesor care avea o casă mare și veche, stil conac, de închiriat. Zice: „Hai să ți‑l prezint, e în cancelarie”. Mi‑l arată. Înlemnesc. E tot profesorul cu părul șaten‑roșcat.
Mă enervează la culme situația în sine, nu de alta, dar îmi displăcea profund persoana în cauză. Într-un final, accept să plec cu adversarul de șah, să‑i văd casa pentru a o închiria.
Era o zi ploioasă de toamnă. Țin minte că mă duce la o poartă veche, unde mă roagă frumos să intru. De nervi, dau cu genunchiul în poartă și se deschide. Mai târziu avea să‑mi mărturisească că gestul acesta, de a deschide poarta cu genunchiul, l‑a făcut să se îndrăgostească de mine: „Erai o muiere adevărată... toată viaţa îmi dorisem așa muiere!”. Nu ştiam ce vrea să spună la acea vreme.
Ploaia se înteţește rapid. În casă nu puteam intra, deoarece domnul profesor se justifica spunând că a uitat cheile, așa că mă invită protocolar într-un pătul. În fundul grădinii avea un pătul mare, cu o scară lungă, pe care urcai să ajungi în el.
Ploaia devine torențială, așa că, udă fiind până la piele, sunt nevoită să urc pe scară în celebrul fânar. În timp ce urc, mi‑aduc aminte de Sfântul Ioan Scărarul și‑l întreb dacă l‑a citit. El îmi răspunde la fel de ud şi de nedumerit că până la 35 ani nu‑l citise decât pe Emil Cioran.
Sunt mai mult decât dezamăgită... „Ce profesor incult!”, îmi zic eu în sinea mea. „Ce caut eu în pătul la el?”. Ajung sus mai repede decât credeam, iar marea de fân ce se revarsă în acel moment în fața mea îmi dă o senzație de căldură și de bine.
Mă așez pe nişte clăi de fân. Profesorul șaten‑roșcat, la fel. Sunt atât de emoționată încât îi vorbesc repede din Patericul Egiptean, despre Sfântul Antonie cel Mare. Îi vorbesc cu o viteză incredibilă despre lupta Sfântului Antonie cu diavolul. În acel moment, profesorul mă oprește brusc și‑mi spune răspicat: „Sunt înnebunit după tine. Cred că m-am îndrăgostit iremediabil”.
Îl privesc nedumerită. Mă jignește profund ultima remarcă făcută și mi se pare umilitor că nu se gândea deloc la ceea ce‑i povesteam... Vreau să cobor urgent pe scară... Aerul din pătul devine deodată irespirabil. Trăiam, de fapt, în două lumi profund diferite. Abia atunci înțelesesem.
Pe cer, într-un mod inexplicabil, apare un curcubeu de o frumusețe ireală. Parcă tot cerul era colorat în mii de nuanțe.
Pun piciorul pe prima treptă a scării, iar profesorul roșcat vine în urma mea cu un aer mai mult decât disperat și încearcă să mă strângă în brațe. Tresar puternic și‑l lovesc peste mâini atât de tare încât sunt gata‑gata să mă prăbușesc, cu scară cu tot, de la o înălțime considerabilă.
„Nu‑ți fac nici un rău, nu înțelegi?”, se aude glasul lui, tot mai pregnant...
Cobor repede, aproape gâfâind, și o iau la fugă, și fug, și fug – încotro, nici eu nu știam. De fapt, cred, nu de el fugeam, ci de mine, numai și numai de mine... Dar eram prea mândră ca să recunosc. „Eu doar știam pe de rost viaţa Sfântului Antonie cel Mare... el nu știa nimic”, îmi spuneam eu. „E superficial și lipsit de profunzime”, mă tot consolam. „Cum am putut să‑mi pierd timpul cu el?!”. Mi se părea de neiertat.
Ajunsă acasă, am vrut să adorm cât mai repede – dar inutil, toată noaptea am fost extrem de agitată, iar visele mele nenumărate în acea noapte erau pline de clăi de fân, pătuluri și mai ales scări, scări ce nu aveau nici o finalitate... Eu tot urcam pe ele și nu ajungeam la nici o destinație. Mă apăsa o tristețe ucigătoare... și ceea ce mai țin minte din acea noapte era că în acele vise urcam singură pe acele scări.
Doamne! Cât eram de singură!
Din „Cancerul, dragostea mea” de Mioara Grigore
Editura Predania, 2014
Fotografie de Anastasia Bilyk