Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Auzim din când în când vorbindu-se de venirea lui Antihrist şi de ceea ce va aduce el între oameni şi în lume. Într-adevăr, sunt unii care determină până şi perioada exactă a venirii lui. Multă lume ne întreabă despre subiectul acesta, dar răspunsurile se găsesc în Sfintele Scripturi, şi mai ales în Epistolele Sfântului Ioan Evanghelistul, ale Sfântului Apostol Pavel, în Apocalipsa Sfântului Ioan şi în toată practica pastorală a Bisericii. În cele ce urmează, aş dori să fac numai câteva sugestii, îndeosebi despre cum să întâmpinăm această situaţie.
1. Înainte-mergătorii lui Antihrist
În Întâia sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi, de asemenea, despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el le scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul: „Fiilor, ceasul de apoi este; şi precum aţi auzit că antihrist vine, şi acum antihrişti mulţi s-au făcut; dintru aceasta cunoaştem că ceasul cel de apoi este” (I Ioan 2:18). Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care se întemeiază pe texte ale scriitorilor bisericeşti, în afară de Antihrist – care îşi va face apariţia spre sfârşitul lumii şi aproape de cea de-a Doua Venire a lui Hristos – mai există, de asemenea, și mulţi antihrişti care îndeplinesc deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice vreme, şi care „sunt înainte-mergători şi vestitori ai celui ce este în sine, în principal şi cu adevărat numit Antihristul”.
La fel cum au existat Proroci înainte de venirea lui Hristos, așa şi înainte de venirea lui Antihrist îşi vor face apariţia propriii lui înainte-mergători: prorocii mincinoşi. Astfel, potrivit tâlcuirii multor Părinţi, sunt numiţi antihrişti „necucernicii ereziarhi”, care susţin şi apără „dogmele hulitoare ale lui Antihrist”. Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor, spune: „Dintre noi au ieşit, ci nu erau dintre noi; că de ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi, ci au ieşit ca să se arate că nu sunt toţi dintre noi” (I Ioan 2:19). Este vorba despre acei creştini care au aflat adevărul revelat şi chipul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce s-au lăsat înrobiţi de plăcerile carnale, au fost incapabili să înţeleagă „măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria negrăită a veacurilor ce vor veni”, conform Sfântului Nicodim Aghioritul. De aceea, s-au întors la o viaţă de apostazie „şi nu au dorit să se facă următori ai vieţii fără de prihană întru Hristos”.
Prin urmare, înainte de venirea lui Antihrist se vor arăta înainte-mergătorii lui: atât diverși eretici, cât şi acei creştini care, în loc să trăiască o viaţă după Hristos în curăţia inimii şi adevărata credinţă, trăiesc în patimi şi slăbiciuni, fără Rugăciune lăuntrică și fără adevărată credinţă în Dumnezeu.
2. Ungerea Sfântului Duh din inima creștinului
Sfântul Ioan Evanghelistul însă nu se mărgineşte să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci mai vorbeşte și despre cum trebuie să-l întâmpinăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui. Acesta este motivul pentru care, îndată după cele de mai sus, scrie: „Şi voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20). Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să deosebească lucrările lui Antihrist şi ale antihriştilor de lucrările lui Hristos şi ale oamenilor lui Hristos. Această știință nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inima noastră şi care ne învaţă.
Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind din nou ce este această ungere, scrie: „Adică aţi primit harul şi lucrarea Sfântului Duh în inimile voastre de la Stăpânul Hristos, Cel Sfânt între Sfinţi”. Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie: „Creştinii primesc harul şi lucrarea Sfântului Duh prin Sfântul Botez şi, cu adevărat, prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate de aceea harul Sfântului Duh este numit «ungere» şi «pecetluire», având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; astfel, când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: «Pecetea darului Sfântului Duh»”. Ungerea Sfântului Duh este „pecetea darului Sfântului Duh” şi se săvârșește în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în ziua Botezului nostru.
Mai departe, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul spune încă o dată că sfânta ungere pe care creştinul o primeşte la Sfântul Botez îl învaţă să deosebească între adevăr şi minciună: „Şi voi, ungerea pe care aţi luat-o de la Dânsul întru voi să rămână, şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe pe voi cineva; ci precum aceeaşi ungere vă învaţă pe voi pentru toate, şi adevărată este şi nu este mincinoasă, şi precum v-a învăţat pe voi, rămâneţi întru El” (I Ioan 2:27). Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care se întemeiază pe texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi „să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.
Şi, după obiceiul său, Sfântul Nicodim scrie: „cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător în darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne neclintit în învăţăturile teologiei şi ale iconomiei Întrupării – nu doar raţional, ci şi existenţial.
Prin urmare, oricine vorbește despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui ar trebui să trimită la toate pasajele din Sfântul Ioan Evanghelistul, şi ar trebui să precizeze mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre felul cum trebuie să-l întâmpinăm pe Antihristul şi pe înainte-mergătorii lui. Creştinii deosebesc adevăraţii proroci de prorocii mincinoşi, şi pe Hristos de Antihrist, numai punând în lucrare ungerea pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.
-1.webp)
3. Rugăciunea minții în inimă este „ungerea” de la Dumnezeu
Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, pe care la rândul său o numeşte „pecete”. Anume, în Epistola sa către Corinteni, scrie: „Iar Cel ce ne adevereşte pe noi împreună cu voi întru Hristos, şi ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a şi pecetluit pe noi, şi a dat arvuna Duhului întru inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22). Aici apare cel mai limpede faptul că Dumnezeu este Cel ce dă creştinilor adeverirea ‒ El este Cel ce ne unge. Ungerea este unul și același lucru cu pecetluirea, şi este săvârșită de Dumnezeu, Care dă arvuna Duhului în inimile noastre.
Dacă ar cerceta cineva şi alte pasaje asemănătoare ale Sfântului Apostolul Pavel, ca să descopere înţelesul „arvunei Duhului” şi ce înseamnă să cânte cineva psalmi şi cântări duhovniceşti în inima sa, atunci va înţelege că această ungere şi pecetluire este Rugăciunea noetică a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu. Numele lui Hristos a fost scris în cel ce a primit pecetea Sfântului Duh. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre aceasta în Apocalipsă: „Şi am văzut alt înger suindu-se de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu, şi a strigat cu glas mare celor patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru peste frunţile lor. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israil” (Αpocalipsa 7:2-4). Aici se arată limpede faptul că Îngerul care avea „pecetea Dumnezeului celui viu” i-a pecetluit pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.
Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei: „Şi am văzut, şi iată un Miel stând pre Muntele Sionului, şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1). Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos – aveau numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor. Şi, precum spune mai apoi textul, ei au cântat „cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, pe care nimeni nu o putea cunoaşte, fără numai ei.
Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu numele lui Hristos şi al Tatălui Său este legată de „cântarea cea nouă” ‒ adică Rugăciunea minţii, care este ignorată de oamenii lipsiți de experienţa acestei stări.
4. Pocăința ca punere în lucrare a harului Mirungerii
Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”. Această ungere în inimă acţionează ca luminare a minţii: ca însuflare, ca dragoste de Dumnezeu, ca rugăciune, ca nădejde în viaţa veşnică şi ca arvună a Duhului. Mărturisirea mucenicilor şi martiriul care urmează sunt manifestarea lucrării Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul Îl vede pe Dumnezeu; de aceea mucenicia Sfinţilor nu este urmare a unei socoteli raţionale, nici a unei înflăcărări sentimentale sau a unui avânt nestăvilit, ci este rodul vederii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii.
Însă, când săvârşim un păcat oarecare, atunci ungerea din adâncul inimilor noastre se pune în lucrare prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa – care se manifestă ca o dorire de a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune – este punerea în lucrare a harului Sfintei Mirungeri. Mai mult, această ungere este pusă în lucrare de Rugăciunea minţii în inimă, care este „cântarea cea nouă” cântată de cei renăscuţi în Sfântul Duh. Când însă cineva se leapădă Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, atunci pierde acest dar. De aceea, când se întoarce în Biserica Ortodoxă, trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.
Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci, mai înainte de toate şi mai presus de toate, trebuie să-i ajute pe creştini să-şi ducă viaţa în aşa fel încât harul Botezului şi al Mirungerii să fie pus în lucrare, prin ţinerea poruncilor şi învăţăturilor lui Hristos şi trăirea ortodoxă a acestora, prin pocăinţă şi prin Rugăciunea inimii; căci în acest fel vor putea să deosebească energiile lui Hristos de energiile lui Antihrist. Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu energiile create şi, ce-i și mai rău, vor considera energiile lui Antihrist ca fiind energii ale lui Hristos, şi invers. Acest discernământ înseamnă purtarea de grijă pastorală ortodoxă. Şi esenţa ei este ceea ce numim Tradiţie Isihastă.
* * *
Toţi cei care s-au învrednicit de ungerea inimilor lor de către Sfântul Duh – adică scrierea numelui Mielului Apocalipsei şi al Tatălui Său în inimile lor – vor scăpa de pecetluirea Fiarei Apocalipsei şi a tatălui ei, precum vor scăpa şi de înainte-mergătorii lor. Aceasta este esenţa purtării de grijă pastorale ortodoxe, care merge mână în mână cu Tradiţia Isihastă a Bisericii. Acesta este motivul pentru care e atât de importantă păstrarea monahismului ortodox. Orice alterare a duhului isihast purtat de monahismul ortodox îi ajută pe înainte-mergătorii lui Antihrist să-şi facă bine treaba şi să-i ducă pe oameni în înşelare.
Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, iunie 2006
Din „Familia Ortodoxă”, ianuarie 2013
Traducere de Radu Hagiu
