Ne vorbește Mitropolitul Atanasie al Limassolului
Să vă spun câteva cuvinte despre legătura dintre Mitropolitul Ierótheos și Frank, condamnatul la moarte. E o temă mai ușoară și astfel vă veți odihni și voi.
Să vă mărturisesc ce am făcut. I-am scris o scrisoare Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, cu puțin timp în urmă, și i-am spus: „Vai! Ce se întâmplă cu Înaltpreasfinția Voastră? Noi nu reușim să terminăm de citit o carte a Voastră și să Vă scriem o scrisoare de mulțumire, că și primim altă carte! Ce ne facem?!”. A fost o îndrăzneală din partea mea, desigur, dar o îndrăzneală fiască.
Să vă mai spun și ce aveam de gând să subliniez în omilia mea − și este deosebit de însemnat −, anume că Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului a preluat lucrarea pe care a săvârșit-o în Biserică Sfântul Nicodim Aghioritul. După Sfântul Nicodim, din punct de vedere istoric și teologic, nu a mai existat niciun ierarh sau om al Bisericii care să fi scris atât de multe cărți curat ortodoxe, patristice și teologice. Îi mulțumim foarte mult.
Iar acum voi spune, așadar, câteva cuvinte, uitându-mă în același timp și la ceas, deoarece cu toții suntem obosiți.
În anul 1995, pe când eram Egumen al Mănăstirii Mahera, aflându-mă odată în biroul meu de la mănăstire, a sosit din America o scrisoare, care avea plicul desfăcut. „Ce-o fi cu scrisoarea asta?”, mi-am zis eu. Am luat-o, am deschis-o, așa ruptă cum era, și am citit-o. Era trimisă de un deținut dintr-o închisoare din Arizona, care citise o carte a unui profesor universitar cipriot din America în care era cuprins un dialog purtat de acel profesor cu mine la mănăstire.
Deținutul a trimis scrisoarea la mănăstirea noastră așa, fără destinatar, iar scrisoarea a ajuns la mine. Aflase că eu eram cel cu care profesorul purtase dialogul din carte. Așa că am luat-o, am citit-o, cu puțina engleză pe care o știam, și mi-am spus: „Ei, și-acum ce-o să fac?! Doar n-o să mă apuc să-i răspund unui deținut − și din America, pe deasupra!... Cine-o mai fi și el și ce-o mai fi vrând?”. Așa că am mototolit-o și am aruncat-o la coș.
Seara mă muncea gândul − cum zicem noi, călugării − că n-am făcut bine: „Măi, ți-a scris omul acela o scrisoare și tu o atunci? Du-te și ia-o de-acolo și vezi ce poți face!”. Am scos-o din coș, am desfăcut-o, am mai citit-o o dată, și dimineața iarăși am aruncat-o. Apoi iar am luat-o din coș și tot așa, de vreo cinci-șase ori. M-am hotărât până la urmă să-i trimit o vedere cu icoana Maicii Domnului de la Mahera, ca să nu pară că-l desconsider.
Însă acest lucru s-a dovedit începutul binecuvântat al unei bogate corespondențe. Omul acesta era condamnatul la moarte Frank Atwood care, din tinerețe, de la optsprezece ani, fusese închis de mai multe ori. A făcut foarte multe nebunii, i-a bătut pe alții și a fost bătut el însuși fără milă, a făcut foarte multe lucruri rele. Era singur la părinți. Până la urmă, la vârsta de optsprezece ani a fost condamnat la moarte, fiind acuzat de crimă, de uciderea unei fetițe de opt ani pe nume Vicki. Mi-a scris că nu el a făcut asta, dar, din păcate, l-au condamnat pe el pe baza datelor pe care, în sfârșit, le aveau atunci.
Eu nu știam ce să-i scriu și, de aceea, m-am gândit să-i trimit o carte a Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului − și astfel l-am amestecat, fără voia lui, și pe el în această poveste. Apoi i-am trimis primele sale cărți traduse în limba engleză. Acest suflet mi-a răspuns printr-o scrisoare foarte călduroasă, mulțumindu-mi mult, ceea ce a fost o mare surpriză pentru mine. Mi-am dat seama că a fost de la Dumnezeu, pentru că am văzut că înțelegea uimitor de bine toate subiectele abordate de Mitropolit în cărțile sale. Lucrul acesta este unul din roadele traducerilor, după cum a arătat și doamna care a vorbit mai înainte, dar și al cuvântului pastoral și teologic de mare preț al Mitropolitului Ierótheos.
.webp)
Zăvorât timp de treizeci și opt de ani
Așa a început un lung parcurs. Frank îmi tot scria, eu îi răspundeam, după care i-a scris și Mitropolitului Ierótheos. Eu i-am trimis mai multe cărți, printre care și cele ale Mitropolitului, și-mi aducea la cunoștință ce citea, ce scria el însuși și ce mai descoperea despre Ortodoxie. A fost cu adevărat o mare binecuvântare și am înțeles că lucrarea Mitropolitului Nafpaktosului are un mare ecou în lume, că este de foarte mare trebuință azi.
Apoi, am realizat că închisoarea se afla în Arizona, unde este Mănăstirea „Sfântul Antonie”. L-am sunat pe Gheronda Efrem [Filotheitul] − acest sfânt întocmai cu Apostolii al Americii, cu care ne înrudim duhovnicește − și l-am rugat să dea binecuvântare să meargă Părintele Paisie, Egumenul, ca să-l vadă pe Frank în închisoare și să-l boteze. Într-adevăr, Părintele Paisie s-a dus la Frank și l-a botezat, punându-i numele Anthony. Așa a început să se apropie de Ortodoxie atât el, cât și cea care avea să-i devină soție.
După ce am ajuns Mitropolit, în 2003 am mers pentru prima dată în Arizona. Am cerut permisiunea Guvernatorului orașului, fiindcă doar el o putea acorda, ca să-l vizitez pe Anthony. Și așa am ajuns la închisoare, împreună cu Părinții de la mănăstire, și m-au lăsat acolo, în fața porții închisorii de maximă siguranță. Era o priveliște înfricoșătoare. Clădirile arătau ca niște rezervoare mari de petrol. Erau rotunde, circulare, în mijlocul deșertului, în nisip, și comunicau între ele prin niște alei de beton, în timp ce pământul din jur era atât de bine netezit, că și o pasăre, de s-ar fi așezat, i s-ar fi văzut urmele. Eu, cum merg așa, mai legănat, mi-era teamă să nu cumva să cad și să mă aresteze și pe mine.
În sfârșit, cu chiu, cu vai, am intrat înăuntru și l-au adus și pe Anthony. Atunci l-am văzut pentru prima dată, fiind despărțiți de niște geamuri solide, foarte groase, și am vorbit prin niște receptoare. Întâlnirea a durat patru ore, timp în care mi-a povestit toată viața lui – o viață tragică, foarte grea, plină de peripeții –, dar și-a exprimat și marea recunoștință atât față de Părinții de la Mănăstirea „Sfântul Antonie”, cât și față de Mitropolitul Ierótheos, pentru marea binecuvântare pe care o primea prin intermediul scrisorilor și cărților sale.
După ce s-a spovedit, i-am citit rugăciunea de iertare, căci voia să-i fie citită și de un episcop. L-am îndemnat apoi să scrie ceea ce trăise în închisoare. Închisoarea era cumplită, pentru că nu putea vedea niciun om, deținuții nu se puteau vedea unii pe alții, el nu vedea pe nimeni. La fiecare două zile era scos o jumătate de oră într-un spațiu înconjurat de ziduri de opt metri înălțime, ca să facă gimnastică. Săracul, ce gimnastică să mai facă?! Că era în cărucior. În fine... După ce făcea gimnastică, îl duceau înapoi. În timp ce vorbeam, se auzeau râsete, urlete, strigăte. L-am întrebat: „Ce se aude?”. Mi-a spus că strigă deținuții, pentru că nu pot comunica în alt fel. Vorbesc tare, râd și fac tot felul de crize de isterie, din pricină că sunt ținuți închiși acolo.
L-am întrebat dacă este departe orașul de închisoare și el mi-a spus: „Nu știu, Părinte. Eu, de când am fost închis, n-am ieșit niciodată din închisoare”. A făcut în total treizeci și opt de ani de închisoare. Timp de treizeci și opt de ani a fost ca un zăvorât. În tot acest timp n-a văzut pe nimeni. Doar pe Părintele Paisie, care mergea și-l împărtășea, ascunzând Sfintele Taine într-o bucățică de anafură, pentru că oficialii închisorii nu permiteau să se aducă niciun fel de alcool. În fine... Părintele mergea și vorbea cu el. Își mai lua o mare mângâiere din cărțile de teologie ortodoxă ale Mitropolitului Ierótheos și din alte lucruri la care avea acces prin internet. Treizeci și opt de ani a stat închis acolo...
Am ținut legătura neîntrerupt cu Anthony, de aceea, după câțiva ani, am mai mers o dată să-l văd. Și m-am dus la el, în Arizona, și a treia oară. A fost, într-adevăr, o poveste impresionantă. Mi-a trimis tot ce a scris (despre viața lui), iar Mănăstirea Mahera a publicat acest material. Vă sfătuiesc să citiți cartea, mai ales cei care sunteți părinți, ca să nu vă pierdeți nădejdea cu copiii voștri, dacă vă fac probleme. Să aveți răbdare, credință și nădejde în Dumnezeu, căci, iată, printr-un astfel de copil, care avea toate condițiile să se piardă, la sfârșit, după părerea mea – și cred că Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului este de acord –, Biserica a dobândit un sfânt al zilelor noastre.
„Anthony, te-ai întors Acasă!”
Anthony a trecut prin atâtea necazuri, închis timp de treizeci și opt de ani într-un loc foarte strâmt, unde nu avea nici fereastră, încât nu vedea nimic afară și nu știa nimic despre cele ce se întâmplă în jur. Cum, oare, o fi rezistat el așa zăvorât treizeci și opt de ani? A avut mângâiere de la Dumnezeu și rugăciune.
S-a învrednicit de la Dumnezeu să-și întâmpine propria moarte cu multă pace. În ultima lui scrisoare m-a anunțat că fusese luată decizia execuției sale în ziua de 8 iunie 2022. I-am scris și eu ce am putut, dintre care voi pomeni două lucruri, menționate și de Mitropolitul Ierótheos. I-am spus: „Anthony, te-ai întors Acasă, acolo de unde ai plecat − nu tu, ci părinții și strămoșii tăi −, adică în Biserica Ortodoxă”. Și al doilea: „Să fii gata să primești cu bărbăție tot ceea ce se va rândui în viața ta. Să nu șovăi, să nu te temi”. Și a păzit lucrurile acestea până la sfârșit.
În ajunul execuției sale a scris o scrisoare pe care a publicat-o și Mitropolitul Ierótheos în minunata sa carte, pe care v-o recomand s-o citiți cu toții. Cartea se numește „Un condamnat la moarte ascet” și a apărut de curând. În ea este cuprinsă întreaga sa corespondență cu Anthony, fotografii și alte texte. Anthony a scris un text minunat despre cum și-a petrecut ultimele zile. Fără a crâcni, fără a se plânge, fără a dori să se răzbune, arătând înțelegere față de părinții acelei fete [care fusese ucisă]. Atunci când Anthony a trecut pe coridor spre locul procesului, aceștia, care erau protestanți din Biserica Penticostală, i-au spus: „În sfârșit, or să-ți bage acul în venă!”. Pentru că urma să i se facă injecția letală.
În ajunul execuției a primit schima îngerească, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică, și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Dimineață, în mod uimitor, Statul Arizona i-a permis Părintelui Paisie să fie prezent la execuție. Iar el, purtând epitrahilul, l-a ținut de mână și i-a citit rugăciuni. Călăii încercau să-i găsească vena pentru a-i introduce substanța letală. Și, pentru că nu i-o găseau, așa cum și nouă ni se întâmplă adesea, Anthony însuși a luat mâna asistentului și a pus-o exact în locul unde știa că se află vena.
Polițistul prezent acolo, care urmărea evenimentul, a spus că pentru prima dată a văzut o moarte atât de pașnică, atât de liniștită. I-au injectat, până la urmă, otrava, iar el a adormit în Domnul. Apoi, îmbrăcat în schima îngerească, fiindcă de-acum era monahul Efrem, a fost dus la Mănăstirea „Sfântul Antonie” și îngropat în aceeași zi, trupul său odihnindu-se alături de cel al marelui Stareț Efrem [Filotheitul și] Arizonitul.
Iată, pe scurt, ceea ce prezintă și Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului în cartea sa „Un condamnat la moarte ascet”. Dar vreau să vă zic că toate cărțile Mitropolitului, cuvântul lui aduce roade mântuitoare. Este un cuvânt care este semănat în suflete și rodește viață veșnică. De aceste roade avem parte toți cei care-i citim cărțile, așa cum a avut, la o măsură înaltă, Anthony. Cred că el se află acum alături de Hristos și se roagă pentru noi toți − și, mai ales, pentru iubitul nostru Mitropolit Ierótheos al Nafpaktosului, pe care atât de mult îl iubea și îl cinstea.
Înaltpreasfințite, întru mulți ani, ani rodnici, cu belșug de bune făptuiri!
Cuvânt rostit la Simpozionul „Ucenicie în teologia ortodoxă”
Atena, 22 noiembrie 2025
Traducere de Mănăstirea Diaconești