Las încet capul pe spate. Un cer negru, senin și presărat cu mii și mii de stele îmi cade pe fruntea deja brăzdată de timp. Îmi plac ridurile. Mereu mi-au plăcut. Toți oamenii dragi copilăriei mele aveau riduri. Simt și acum pe vârfurile degetelor crăpăturile din obrajii pe care i-am mângâiat în copilărie. Și așa, cu bolta de stele căzându-mi pe frunte, respir aerul rece și tare al nopții și mă adâncesc în amintiri din copilărie…
Una dintre primele amintiri este cu mama mea trezindu-mă când încă nu era lumină afară. Să mă îmbrace cu cel mai gros pulover. Mi-l amintesc perfect: jumătate galben-jumătate albastru, croșetat de mama ei, bunica mea. Să-mi dea ciorapii de lână croșetați și ei cu atâta drag de cealaltă bunică. Și cizmulițele. Căciula și fularul. Iar peste geacă, atârnând trăistuța românească. În carouri. Alb-negru. Specifică micului sat ardelenesc, de la poalele crestei Făgărașului, în care m-am născut și am crescut.
Și așa, sub un cer negru, senin, plin de stele, porneam la colindat cu ceata de copii, verișori și prieteni. Era dimineață devreme. Încă nu era lumină afară. Dar toate casele din sat erau luminate. Nimeni nu dormea la noi în sat în dimineața Ajunului. Cu toții așteptau copiii la colindat. Cu Naşterea. Căci la noi în sat, din cele mai vechi timpuri, din casă în casă, în fiecare casă, toți copiii intră ca să cânte troparul Nașterii Domnului. Nu alt colind. Doar Naşterea. Pășeam, deci, în fiecare curte pe cărări cu zăpadă mai înaltă decât mine și vesteam cu cea mai mare bucurie Nașterea Domnului. Erau și locuri unde zăpada era proaspătă, nemăturată, așa că făceam noi primele urme. O aud și acum scârțâind sub ghetuțe.
În fiecare casă era cald, iar oamenii ne întâmpinau cu bucurie și dulciuri. Nu erau multe: eugenia, ciocolată de casă, napolitane şi bomboane de pom. Dar erau dulciurile copilăriei, iar noi ne bucuram, căci știam că ne vor ajunge mult timp după Sărbători.
Știam de pe atunci multe povești despre Crăciun. Toate îmi plăceau. Însă dintotdeauna cel mai mult m-a impresionat povestea celor trei magi. Cum au primit ei să înțeleagă că S-a născut un prunc, Domn din cer, Fiul lui Dumnezeu? Cum au știut ei să se lase călăuziți de stea? Să ducă daruri nou-născutului? Aur, smirnă și tămâie… Cum ar zice românul: s-au dus cu plocon.
Într-una din zilele trecute, soțul meu m-a întrebat: „Oare de ce se dăruiesc cadouri de Crăciun?!”. Am ridicat din umeri. „Oare de ce prietenii și neamurile au venit cu daruri la noi după ce am adus acasă bebelușul nostru?”. Au venit cu plocon. Hristos Se naște. În fiecare an. În ieslea sufletului nostru. Al fiecăruia dintre noi. Și poate de aceea de Crăciun dăruim mai mult. E ca și cum venim cu plocon la fiecare om în sufletul căruia se naște Hristos. Ce mare bucurie au adus magii! Ce mare bucurie putem și noi să le aducem celor din jurul nostru! Și fiecare om, dăruind, se face un nou mag. În locul aurului, zâmbete. În locul smirnei, îmbrățișări. În locul tămâii, gânduri bune. Cu siguranță, sărbătoarea aceasta nu este despre daruri scumpe, ci despre cele de neprețuit. HRISTOS SE NAȘTE, SLĂVIȚI-L!
Las încet capul pe spate. Un cer negru, senin și presărat cu mii si mii de stele îmi cade pe fruntea deja brăzdată de timp. Anul acesta mă voi trezi devreme în dimineața de Ajun, ca să-l îmbrac pe fiul meu să meargă la colindat cu bunicul și verișorii lui. La doar 8 luni de viață va ști și el cum e să mergi cu Naşterea.
Silvana Bașa