Cred că fiecare purtăm în suflete amintiri care ne-au marcat devenirea prin discreția lor, pe care nu am avut vreodată intenția de a le povesti, fie și pentru a le păstra ca dar dincolo de mărturisirea cuvintelor.
Într-una din puținele mele momente de cugetare a Scripturii, m-am regăsit în fața cuvintelor Mântuitorului: „Legea și prorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăția lui Dumnezeu se binevestește și fiecare se silește spre ea”, deci Mântuitorul ne îndeamnă să mărturisim Împărăția din sufletele noastre cu timp și fără timp, lipsiți de ostentație și bucuroși de întâlnirile pe care ni le oferă.
Experiența mea ierusalimiteană a început într-o caldă zi de mai, când am ajuns la biserica mormântului Maicii Domnului din Grădina Ghețimani. E prima mea amintire despre locurile sfinte, pentru că e prima biserică ortodoxă pe care am vizitat-o în Ierusalim după cea românească, iar cel ce m-a dus acolo era un credincios român care mergea des la acea biserică, mai ales seara, la vecernie, nu înțelegea nimic din ce se cânta la strană, dar venea să fie aproape de mormântul Fecioarei. Aproape inconștient am preluat modelul lui de devoțiune și, cu toate experiențele viitoare din acele locuri minunate, biserica aceea a rămas discret în sufletul meu, după modelul delicat al Maicii care îmbrațișează necontenit apropierea fiului, nu doar a Fiului.
Nu știu de ce simt nevoia de a scrie aceste rânduri acum, la treizeci de ani distanță de vremurile acelea, poate și pentru că realizez în acest moment prin ce proces maieutic am trecut aproape inconștient. Am mers deseori la biserica din apropiere, unde Mântuitorul s-a rugat în noaptea în care a fost prins și judecat, iar de acolo, ca să reintri în cetatea Ierusalimului, trebuie să te întorci spre Poarta Leilor, prin valea Chedron, pe lângă biserica mormântului Maicii. Este o invitație la reculegere în tăcere. Parcă veghează necontenit ruga Fiului, e modelul absolut de devoțiune maternă… prezentă în tăcere. Este invitația pe care ne-o face, de a fi prezenți prin tăcere în realitatea mărturisirii credinței.
Cele 48 de trepte pe care le cobori în „pântecele” bisericii, spre mormântul Ei, pot fi trepte de inițiere spre lumină. Nu te poți împărtăși de lumina Ei dacă nu cobori în adâncul bisericii, iar acest exercițiu fizic te face să conștientizezi necesitatea celui spiritual. Cu cât cobori mai în adânc, cu atât devii mai conștient de lumina și căldura Ei. Unii ar putea spune că e autosugestie; eu îi spun conștientizare.
Există o împărtășire interioară pe care omul o trăiește cu alt om, precum prietenul care m-a dus la biserică, dar există și o împărtășire interioară pe care omul o trăiește cu Dumnezeu, pe care o porți ca experiență formatoare pentru tot restul vieții, chiar și atunci când nu ești convins că e sursa devenirii tale. Aici își face loc prezența Maicii Domnului pentru mine.
Trăiam o emoție continuă legată de întâlnirea cu locurile despre care doar citisem, iar această întâlnire avea să mă marcheze peste ani, dar biserica-pântec a Maicii Domnului parcă nu are egal. Nu pot uita seara aceea liniștită, lipsită de forfota pelerinilor grăbiți de mulțimea obiectivelor de bifat în Ierusalim, în care am rămas în preajma mormântului Maicii nestingherit, țintuit pe lespedea de piatră în genunchi, obosit și speriat de lumea care mi se revelase altfel decât o așteptam.
Am avut timp să mă gândesc la minunea locului. Cum e să privești lumea din Grădina Ghețimani − sau din ce a mai rămas din ea? Cum e să stai pe locurile unde au pășit apostolii? Mă ajută un pic cele trei vieți bizantine care vorbesc atât de frumos despre nașterea, viața și adormirea Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Viața Fecioarei”, descrie venirea Mântuitorului la mormântul mamei Sale și dialogul dintre aceștia: „Binecuvântează-mă, Doamne, cu dreapta Ta, și binecuvântează pe toți cei ce Te slăvesc și pomenesc Numele Tău și îți aduc toate rugăciunile și cererile lor!”. Atunci Domnul a întins dreapta Sa, a binecuvântat-o pe Maica Sa și i-a zis: „Fericită să fii și să se bucure inima ta, binecuvântată între femei, Marie, căci tot harul și tot darul ți-a fost dat de către Tatăl Meu din ceruri și, de aceea, tot sufletul ce va chema numele tău cu sfințenie nu va fi lepădat, ci va afla milostenie și mângâiere în această viață și în veacul viitor. Iar tu intră în sălașurile cele veșnice cu pace, bucurie și în comorile nesfârșite ale Tatălui Meu, ca să vezi slava Mea și să te bucuri prin harul Duhului Sfânt!”.
E o nouă Bună Vestire! Dacă la prima infinitul apare în finit și incomensurabilul în măsură, la cea de acum finitul se înveșnicește prin voința și lucrarea Treimii. Buna Vestire devine Întrupare și Înviere deopotrivă. Este semnul în care se va recunoaște cel care cheamă atât numele Fecioarei, cât și al lui Hristos. E viața însăși a creștinului, care e invitat să o trăiască ca pe o necontenită bună-vestire.
Fiat-ul Maicii de la Întruparea Cuvântului primește o dimensiune nouă prin fiat-ul de la Adormirea sa. Din Fecioară care adǎpostește Cerul devine Maică a Cerului.
Există o icoană a adormirii Maicii Domnului, pictată de celebrul El Greco (cretanul Domenikos Theotokopoulos), o lucrare ce combină tradiția bizantină cu stilul Renașterii occidentale. Am aflat povestea ei, poate neîntâmplător, într-un superb poem scris de minunata poetă Liana Sakelliou, „Sequentiae”. Poemul începe în secolul XVI și se încheie în secolul XXI. Între 1544 și 2014, icoana a legat destinele și trăirile mai multor oameni, iar călătoria ei prin epoci diferite este pusă în lumină în cinci secvențe puternice (Ioana Pârvulescu). De fapt, poemul urmărește periplul icoanei prin istoria propriului timp și felul în care a ajuns „acasă”, adică și-a regăsit bucuria închinării, pentru că poate fi văzută în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ermoupolis, Syros. Nu voi stărui asupra poemului, m-aș opri asupra reprezentării icoanei ce revelează fiat-ul de care vorbeam.
Icoana ilustrează perioada timpurie de creație a lui El Greco, pe când se afla încă în Creta, și diferă de reprezentările lui ulterioare asupra subiectului.
În icoană o vedem pe Maica Domnului înconjurată de apostoli și îngeri, grupați în jurul patului pe care e așezată, Îl vedem pe Mântuitorul aplecat afectuos asupra Maicii Sale, primindu-i sufletul în forma unui nou-născut, sugerând că a fost lângă ea înainte de nașterea ei și o primește din nou la mutarea ei la cer. O vedem pe Maica Domnului simultan întronizată în ceruri, primind taina înălțării cu trupul la cer, aratând locul însemnat pe care îl are în Biserică. Bucurându-se de arta tridimensională a Renașterii, prin apariția perspectivei, El Greco redă trecerea Maicii de la pământ la cer printr-o splendidă scară scăldată în lumină îngerească, ce psalmodiază prin culori ivirea Fecioarei ca Împărăteasă a Cerului. Icoana e plină de mișcare, într-o dinamică a Duhului.
Pare că slava Născătoarei de Dumnezeu nu e o învățătură teologică, ci empirică, de vreme ce a fost văzută de mulți sfinți. El Greco ne surprinde, încearcă să ne transmită că planul din veci al lui Dumnezeu s-a împlinit prin Maica Domnului, așa cum spun Părinții Bisericii.
Tradiția consemnează cuvintele Mariei când s-a întâlnit cu apostolii în casa Sfântului Ioan Evanghelistul pe Sion, înainte de mutarea ei: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de întristare, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine spre bucuria veșnică. Harul și mila Domnului fie cu voi pururea!”.
Bucuros, am plecat mereu de la mormântul ei având în minte frumoasa procesiune din ajunul praznicului Adormirii când, la lumina lumânărilor, se reface drumul Fecioarei de pe Sion în Grădina Ghețimani. Desigur, configurația drumului de azi e diferită, dar mărturisirea a rămas aceeași.
Bucură-te, ceea ce ești plină de har, care întru adormirea ta nu ne lași pe noi!
Pr. Cristian Muntean
Fotografii de pe doxologia.ro