Am vrut să respir fără Tine, Iubite,
Am vrut să-mi gâdil nările c-un fir de iarbă străin
Și firul de iarbă mi se pleca, mi se frângea,
Și-mi dăruia un gust nou, de pelin.
Mi se luase de aerul tare, de înălțimi,
De diamante, de scânteieri, de stâncă.
Pământul era cald, răsufla nădușind
Am vrut să respir cum alții mănâncă.
Jivine grăbite și oarbe mi se-mpleticeau la picioare
Îmi mușcau gleznele cu dinți ascuțiți și moi
Respiram alte înălțimi abisale
Mă umpleam de suișuri șuvoi.
Fugisem, gata, nu mă mai prinzi
Și oricum, de ce m-ai mai prinde?
De ce să-Ți culegi piroane și spini
Când ai toți sfinții Tăi înainte?
Am vrut să respir fără Tine, Iubite,
Cred că mă supărasem pe undeva
Ca un prunc nedospit într-un pântec ciobit
Dar Tu, Tu erai răsuflarea mea.
Anca Stanciu
6 Comentarii
Jeni Gavrila
Ce pot eu a mai spun….Anca…tu esti Bucuria noastră!…❤️
Adriana Braileanu
🖤
Andreea M
Am citit și am sorbit fiecare cuvânt. Cred că ne definește pe toti ce ai scris... Excepțional!
ECATERINA
Mulți am prins viață din sângiurile unor... „pântece ciobite” emoțional. Și supărarea noastră a început încă de când eram... „prunci nedospiți”. Aceasta tenebroasa senzație a crescut cu noi și am încercat sa găsim o cale să respiram, să supraviețuim. ...și atunci, mulți au găsit soluția: „Am încercat să respir fără Tine”. Fiecare în felul său. ...dureroasă constatare ...minunata descoperire ...expresivă exprimare a „Întoarcerii fiului risipitor”.
Cosmina Dragomir
Cea mai intensă bucurie primită în dar în ultima vreme! Te definește complet, ești tu toată acolo, îmbrăcată în poem!
Corina
❤️🦋❤️sublim!!!