De ce să fii fascinată de profesoara de limba română din gimnaziu?
Aia de-ți rupea cu pixul roșu toate caietele, rând cu rând, și te obliga să-ți re-lecturezi toate temele cu corecturi până-ți intra în cap că virgula dintre subiect și predicat trebuie să plece, că ai de reformulat când ai căzut în anacolut, că ai uitat un „pe” înainte de „care”. Făcea această muncă, absurdă pentru unii, cu fiecare elev, cu o școală întreagă, cu orice olimpic și cu orice cauză pierdută, cum ne judecam noi colegii slabi.
Luam zecele și cu caietul roșu; corecturile nu însemnau neaparat sancțiuni, dacă îi plăcea fondul și forma în care ai pus textul.
În fine, de asta o iubesc pe Lucia, mai sus e doar o paranteză de dor. Că e atât de departe acum, încât poate fi chiar aici. O astfel de profă, care-și trăia în mod aproape religios meseria, ți-a injectat în ADN nu gramatică sau știința analizei de text, ci o competență esențială: cea de a deosebi duhul textului.
În copilărie nu mi-am imaginat la ce va fi bună chestia asta. Acum, la 40 de ani distanță, trăiesc binecuvântarea de a deosebi într-o declarație de dragoste − sau într-o poezie − șoapta unui sfânt de cea a unui păcătos. E abisal. Prăpastia dintre ele e inimaginabilă.
Binecuvântarea este acea senzație de siguranță că poți liniștit răspunde cu iubire iubirii, fără a miji ochii. Cum aș fi știut fără Lucia?
Cum aș putea fi acum, la bătrânețe, atât de sigură pe flerul meu de a citi oameni fără pixul ei roșu?
Ești în degetele mele, cool lady!
Cosmina Dragomir
Fotografie de Svetlana Romashenko / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!