Am un dinte din față spart

lui Claudiu

Am un dinte din față spart.

Deși cei trei frați ai mei doftori de dinți l-au peticit în trei rânduri cu perete neted și alb, chiar la fel, același pantone și număr de alb, forma vie încastrată în angrenajul de ghips se simte la limbă. Nu doare, ci se formează într-un loc pe creier sub camuflajul unei senzații de gust.

Ai încercat vreodată bateriile pe limbă să vezi dacă mai merg? Ei bine, ăla e gustul. Nu e acru, nu pișcă neapărat; e gustul specific unei sustrageri de energie, cred. Ai pus vreodată furnici pe limbă? E la fel... Sunt atât de micuțe și supraîncărcate cu putere și viteză, încât risipesc în jur dâre acre care te fac să râzi.

Ăsta e adesea gustul prezenței tale. Gustul de crud. De rană crudă. Și, cel mai important, A MEA. Cum ai când dai cu limba în locul în care ți-ai mușcat buza. E diferit de gustul buzei sănătoase din centimetrul de alături.

Mă amuz ce legătură acuarelată între cuvinte îmi face mintea, întru înțelesurile a dori-dorire și a durea-durere. Alăturarea e procesată la modul „te doresc alături pentru că tu, cumva, dori”. ...Deși nouăzeci la sută din discursul tău preciza fără încetare că ai ceva în genă care te face insensibil, intangibil și de neperturbat precum ceasurile pe care le reparai, ludic și analitic, imaginându-te a fi chiar tu ceasornicarul, pe genunchii implacabili și pacifiști ai unui tătic prusac atent la microdetalii, ritm cardiac și pace în burta ceasurilor...

Ei, și mai zici că nu te asemeni cu fiul tău, că nu știi de unde să-l apuci, că e opusul tău, că e emotiv. Crede-mă, ești leit el. Uite, ți-am mângâiat rotund mintea până ai crescut mic la loc, cât el, și acum mă ții de mână, desculț, în praful drumului. Tremuri tot, cu genunchii ăia fragili întorși înăuntru, respiri afecțiunea care îți vibrează în chemări, crești cu ea.

Când te lovești de povești, când ești singur cu cine ești, când ești nesigur pe oameni modești, când strivești, când obosești, când ești − eu am început să te știu. Când te rupi de ceva, dacă îmi închid ochii, te gust exact așa... Vă gust cum tu și ideea ta stăruiți amândoi la marginea comună, ca tăietura dintre doi siamezi proaspăt separați și cusuți. Siamezi cu operație reușită, nu zic nu. Îmi vine să vă iau de mână, să alerg pe un deal cu arțari albi în galben, să dorm cu voi, cu tine și ideea, să mergem la film, să mă fac fitting d-ăla cum se pune, cu câlți, între două țevi.

Așa trăiesc. Din nevoia mea ființială de a mă cuibări în culcușuri de sinceritate ca cel din tine. Să nu te crezi singur în filmul ăsta: v-am identificat, sunteți o restrânsă, subtilă armată − armata mea, armata Lui, care mă apără pe mine. Nu vreau să vă dezamăgesc niciodată.

Pentru că te simt de departe, o să mă vâr adesea în gulerul tău, că mă cheamă ceva să mă lipesc în rana dintre idei, în linia întâi a conflictului cu lamă rațională de cuțit. Între paradigmele de împăcat din mistica ta. În inadvertențele tale extrem de logice, pe care știu că nu ți le pot demonta, pentru că în lumea aceasta bi și tridimensională, tu ești cel care ai perfectă dreptate. Daʼ simt că, dacă mă bag, adorm reacția autoimună precum o fac viermii ăia, paraziții terapeutici, compresele alea nevertebrate.

Îți dau pace pentru că, în lumea următoare, quadridimensională, eu sunt cea care are dreptate.

Am un simț tactil supraevoluat, care dă în gust, știi? De fapt, cred că am papile gustative peste tot. De-aia locuiesc numai în brațe, las oamenii vaccinați cu mine (ca și cu un intrus adormit) și ei mă poartă așa.

Îmi ești, irațional, îndeajuns. Ți-am zis că există deja o colecție de elemente ca tine în toată memoria mea?

Stai aproape. Ai fost identificat. Sunt cu tine. Știu că ți-e frică adesea de lucrurile astea care se tot întâmplă, de preschimbări, de dispariții. Totuși ascultă-mă. Nu te mai opune pierderilor. Materia și cele ale ei sunt, cum e și intuitiv, piedici în calea atingerii acelei dimensiuni pe care o tot invocăm noi glumind cu numere care să o denumească. Dar când ea se depreciază și se face ferfeniță, când îți simți găurile, de să sufle furtuna prin tine – pe acolo își fac vânt pe tobogan sfinții și-ți plonjează în interior și te locuiesc. Un omuleț desenat 2D trebuie decupat din plan (despărțit, dară, de ale sale – adică de posesiunile sale) sau șters și refigurat, ca să-l putem ridica în 3D.

Păi și când el se sperie sau se ține ca un copil încăpățânat de masă și de scaune, ca nu cumva să-l iei în brațe… e la fel cu noi când vine ispita, necazul sau moartea.

E ocazia unică să spionezi cum se vede în dimensiunea patru, și tu te ții cu mâinile de avuțiile tale, de contul bancar și de șifonier, că nu poți să le lași… Dumnezeu e cu obrazul pe tâmpla ta, și tu te zbați!

Nu te teme, rămân eu cu tine.

Cosmina Dragomir