Ajung acasă și mă culc. Abia aștept să dorm în patul meu, să mă pot întinde și să reușesc să mă odihnesc până dimineață, când o iau din nou de la capăt. Mail-uri dimineața, meeting-urile după-amiaza. Poate o să ajung azi să îmi ridic comanda. Gândurile mi se derulau în ritmul lor obișnuit. Îmi făceam planul pentru a doua zi, ca și cum Cineva mi-ar fi garantat că mai „prind” ziua de mâine. Eram epuizată, asta îmi aduc aminte foarte limpede. Veneam după o serie de nopți scurte și după zile de multă alergătură. Aveam o oboseală cronică, până în adâncul țesuturilor. Somn nu îmi era, dar mă strivea oboseala acumulată. La viteză nu eram atentă. Atentă eram doar la gândul că vreau mai repede acasă. Că viața, în tumultul ei, mă înghite, iar eu vreau doar să mă odihnesc.
Apoi, în beznă de pe A1, s-a făcut puțină lumina; ajunsesem în dreptul unei zone de parcare. Iar atunci am văzut limpede în fața mea o baltă. Ploua torențial, dar eu parcă nu înțelesesem nimic până atunci. Eram frântă și întreaga mea ființă părea să funcționeze cu întârziere. Și moale, ca într-o amorțeală vecină cu moartea. Când am văzut acumularea de apă, am înțeles că nu va fi ușor. Dar nici nu am anticipat pe deplin deznodământul. Am ținut tare de volan și am crezut că va fi ca în alte dați; mașina se va zgâlțâi puțin, voi auzi șuieratul apei strivite de roți, iar apoi toate se vor reașeza cum au fost. Prima jumătate a mașinii a trecut nestingherită prin apă. Am auzit șuieratul, am simțit cum mașina se scutură. Dar de data asta era ceva în plus. Ceva nedorit. Spatele nu a mai ascultat direcția și a început să danseze. Un tango al morții în milisecunde. Am auzit cum s-a izbit de parapet. Am simțit cum mă proiectează mai departe și îmi schimbă dramatic direcția. Spre unde? Nu reușeam să mai disting nimic. Am înțeles că acum totul va fi diferit. În rău. Am tras de volan încercând să redresez mașina, sperând că mă va asculta. Dar nu. Volanul părea complet rupt de roți. Se mișca haotic, iar roțile îl ignorau total. Mașina era în voia ei. De-acum mergea unde voia ea, cu mine pasager captiv într-un expres al groazei.
Am auzit apoi prima lovitură, primul impact frontal cu parapetul din dreapta. Airbag-urile au explodat instantaneu, devenind o cortina albă, care închidea orice vizibilitate spre exterior. Poate că a fost mai bine să fiu un martor orb. Am început să țip; mă mirăm și eu de mine. Aș fi putut să număr pe degetele de la o mână situațiile din viața mea în care am țipat. Așa fusesem educată; nu „se cade” să țipi. Deci într-o viață întreagă țipasem (de frică) de, poate, două ori; și nu pentru că n-ar fi existat motive. Dar cei șapte ani funcționaseră mereu ca o lesă invizibilă, ca un căluș care înăbușise orice sunet. Nu se cade să țipi. Acum o făceam și înțelegeam că e grav, e foarte grav ce mi se întâmplă. E poate finalul? Așa brusc? Așa neprevăzut? Așa neanunțat? Am doar 44 de ani; sunt sănătoasă tun. Și am mereu grijă de sănătatea mea. De mine. Am planuri în curs. Și abia am plecat de la spovedit. Acum să fie sfârșitul?
Și, din nou, o izbitură. Și o alta. Și o senzație de amețeală, ca atunci când sunt silită să mă învârt în cerc. Oare mă și învârt? Un fum înecăcios mi-a tăiat respirația. Și un ultim impact frontal. Un ultim zgomot sinistru, de fier pe fier. O secundă de liniște, apoi un resort de supraviețuire. Să ies rapid, mașina e plină de fum. Oare arde ceva? Și sunt pe A1. Dacă vine acum o mașină, mă spulberă ca o minge de bowling popicele.
Am coborât mai rapid ca oricând. Mai trează ca oricând. Mai energică decât oricând în viața mea. În urmă aud o voce în mașină întrebând cum sunt, unde sunt, dacă sunt rănită. Ah, am uitat că mașinile astea noi au setat automat apelul de urgență în cazul unui impact. Am început să vorbesc cu dispeceratul 112. Mi-era frică să intru în mașină pentru că era învăluită în acel fum înecăcios. Dacă va și exploda pe deasupra? Eram în ploaie și respirăm accelerat. Prea accelerat, ca și cum aș fi alergat la maraton. Abia reușeam să răspund la întrebări. Un camion a oprit în dreptul meu. Un înger de om, trimis să mă instruiască ce să fac ca să nu urmeze o tragedie în lanț: triunghiul reflectorizant, vesta reflectorizantă pe mine. Dacă sunt rănită? Nu simțeam absolut nimic. Mă uitam la mâna care sângera, dar părea a unui alt corp. Nu mă durea nimic. Doar ploaia mă deranja. E rece și mie nu-mi place frigul. Nici noaptea. Dar acum le am pe amandouă, of! Ca la un semn, au început să apară mașini. Mi-era frică de faptul că ar putea să nu mă vadă, să intre în mașina mea și dezastrul să se multiplice. Îmi părea că veneau cu atâta viteză... invariabil opreau să mă întrebe dacă sunt bine. Sunt? Cineva chiar a și coborât lângă mine, să se asigure că sunt în regulă. Eram?
Așteptam în frig și ploaie să vină poliția și ambulanța și să scap din coșmarul ăsta în care nu credeam că aș fi putut ajunge. Mașinile se succedau pe lângă mine, încetineau, mă întrebau cum sunt și plecau. „Îngerul” plecase și el; am văzut că îi părea rău să mă lase acolo, dar trebuia să ajungă în București cu marfă. L-am înțeles. Fusese acolo exact când a trebuit și cât a trebuit. Clipe care se simțeau că veacuri. M-am uitat la mână și mă mirăm că nu mă doare, deși era plină de sânge. Degetul de șapte ori mai mare în volum. Și nicio durere. Apoi am văzut girofarul poliției. Le luaseră 15 minute să ajungă la 20 de kilometri de Pitești. Atât și ambulanței. Dacă cineva ar fi avut traumatisme severe, cele 15 minute ar fi fost fatale. Ce țară! Cu bălți pe autostrăzi și intervenții „urgente” în 15 minute, la o distanță de 20 de kilometri de un municipiu reședință de județ... Am înțeles încă o dată că nădejdea este doar Sus. Și într-acolo mulțumeam fără încetare, din clipa în care ieșisem nevătămată dintre fiarele strivite ale mașinii.
Prima a ajuns Poliția. Când au blocat cele două benzi de circulație, peste care mașina mea stătea perpendicular, am răsuflat ușurată. De acum sigur nu mai avea să mă strivească o altă mașină, într-o goană nebună, precum a mea mai adineauri. Apoi un polițist mărunt, cu privire de copil, a înaintat spre mine. Sunt bine? Nici lui nu-i venea să creadă că sunt, la cum arăta mașina. „Ați avut cumpănă” mi-a zis, în timp ce și-a făcut drum printre airbag-uri și a intrat înăuntru. Motorul pornea, însă autoturismul era ca un monolit, nu se mai clintea din loc. „Vă trebuie platformă cu sistem special, să o putem ridica de aici”, mi-a zis.
Platformă? A fost ca și cum ar fi deblocat o supapă. Ce „întâmplare” că totul s-a petrecut lângă Pitești, orașul meu natal. M-am temut să îmi sun sora. Ce să-i fi spus la 2 dimineața? Că era să mor fulgerător? Am ales să-l sun pe soțul ei. Îmi venea să plâng când i-am auzit vocea. Ce bine este să fii în viață!, mi-am spus ușor în gând. Urma să vină imediat; era șocat și el de cele ce-i spuneam că se întâmplaseră. Apoi a venit echipajul Smurd. Aceeași reacție, de stupefiere că nu am pățit nimic, într-un accident pe autostradă, la viteză. Au insistat să-mi panseze degetul și să-mi ia tensiunea. M-am bucurat cumva, pentru că asta însemna să intru în ambulanță; în sfârșit nu mă mai uda ploaia.
Atunci am avut răgazul să-mi privesc rochia. Rochia mea albă, în stil grecesc, de care eram atât de mândră. Era murdară de sânge, mototolită și parcă speriată și ea. M-am așezat pe patul mobil, mi-au pus tensiometrul și am început să vorbim. „E bine că sunteți bine, la ce accident a fost aici... Ați avut cumpănă. Noi venim de la Vidraru, de la o altă intervenție”. I-am privit mirată, neînțelegând prea bine ce se întâmplase. Oftau. Am întrebat din priviri. „Ce să mai facem? S-a aruncat 166 de metri în gol. Avea 22 de ani”. Am înghețat. Ce aproape poate să fie moartea. Și ce tânăr acel copil. M-am întristat adânc. Între viață și moarte este o graniță ca o peliculă de apă. Ca pelicula de apă în care intrasem eu cu jumătate de ceas mai devreme.
„14 cu 7. E de la șoc, o să mai scadă. Sigur nu vreți să mergeți la spital?”. Șoc? În adrenalina pe care o înmagazinasem nu realizeasem niciun șoc. Dar, pe măsură ce timpul înainta, toate păreau a se dezmorți. Trupul începea să mă doară, hematoamele să se contureze mai pronunțat, iar întrebările să devină tot mai adânci. După mai bine de două ceasuri, lucrurile păreau să redevină la fel: mașina era pe platformă, autostrada curățată de componentele rupte ale mașinii, formalitățile cu poliția încheiate, circulația reluată. Doar eu nu mai eram la fel. Când m-am despărțit de cumnatul meu, pe care cu greu l-am convins să nu mă ducă la București, am auzit aceeași replică: „Ai avut cumpănă”. Mi-am stăvilit cu greu lacrimile; era a treia oară când auzeam asta în decursul a numai două ore. Și înțelegeam, în pofida undei de șoc care încă mă stăpânea, că, da!, moartea fusese lipită de mine. Numai că Cineva nu o lăsase să mă și îmbrățișeze.
M-am prefăcut curajoasă când m-am urcat la volanul mașinii sorei mele. Cum aș fi putut să-i pierd cumnatului meu alte 4-5 ore de somn, ca el să mă aducă la București, să-mi lase mașină și să se întoarcă cu trenul? În plus, auzisem de la alții că, dacă nu conduci relativ repede după un accident rutier, există șansa să dobândești o fobie. Până la București am mers prudent; ca un proaspăt posesor de permis, care respectă cu sfințenie regulile și limitările de viteză. Aceleași condiții meteo, aceeași ploaie torențială căzând neîncetat, dar o altă „eu”.
La spital mi s-au spulberat și ultimele frici. Nu exista nicio fisură, organele interne erau intacte, iar analizele de sânge – perfecte. Îmi venea să-mi fac cruce fără încetare. Chiar nu am nimic? Nimic-nimic? Era un imposibil devenit posibil.
Când am ajuns acasă și am închis ușa în urmă, am început să plâng. Ușor, eliberator. Să-I mulțumesc din toată ființa mea că m-a scăpat. Să-I spun că bănuiesc de ce mi s-a întâmplat asta, dar că mi-e frică să-I promit că am să schimb ce trebuie schimbat. Că mi-e rușine să promit, iar apoi să Îl tradez din nou. Că eu cred, dar nu pot, și că Îl rog să „ajute neputinței mele”. Și mi-am adus aminte cum, cu numai câteva zile înainte, Îl rugasem să mă ajute să mă rup de vechiul „eu”. Acela ticălos, vândut și nemulțumitor. Și că insistasem să mă trezească cumva, dar nu cu o boală. Pentru că mi-e frică de boli și n-aș putea să duc. Iar tot ce mi se întâmplase în miezul unei nopți reci, umede și cumplit de întunecate părea să fie chiar răspunsul rugăciunii mele.
Apoi mi s-au derulat prin minte alte și alte întâmplări, ce căpătau acum un nou sens. Un val cădea, odată cu solzii întăriți ai unei mândrii pustiitoare. Examenul de permis, proba de oraș. Condusesem cu 60 de km la oră și nu pierdeam nicio ocazie să o spun; ce grozavă mă simțeam că promovasem comițând poate cea mai periculoasă greșeală a unui șofer – nerespectarea limitei de viteză. Și iată unde mă adusese, peste zeci de ani, chiar această greșeală. La o adiere de vânt de moarte. Îmi șuierase în urechi, odată cu acvaplanarea. Apoi, în foarte recentul trecut, cu doar cinci zile înainte de accident, un schimb de replici cu un șofer de Uber care presupusese că nu conduc. „Sunt chiar un șofer extrem de bun!”, i-am spus arogant și înțepat. Și imediat în minte am auzit o voce mustrandu-mă blând, care îmi reamintea că sunt nimic fără Dumnezeu. Am aprobat vag. Iar peste doar alte două zile, într-o nouă discuție despre condus, am repetat exact aceeași afirmație, despre cât de bun șofer (mă credeam că) sunt, câte sute de mii de kilometri am parcurs și tot așa. Același glas, un pic parcă mai mustrător acum, aceeași aprobare de fațadă. Aceeași mândrie nesăbuită.
Privirea mi-a alunecat pe trup. Hematoame mari, acoperind aproape în întregime toate membrele. Arsurile de la airbag, de pe brațul drept. 38 de ore de nesomn. Și durerile care începeau să se simtă. Dureri mici, ce-i drept. Dar era pentru prima dată când parcă mă bucurăm că mă doare ceva. Ca și cum, într-o rușinos de infimă măsură, aș fi ispășit ceva după accident.
Apoi m-am gândit la sfinții zilei în care se petrecuse tărășenia. Le-am mulțumit și lor. Apoi la Sfântul Fanurie, care urma peste încă o zi. Îmi propusesem dinainte să fac celebrele pâinici, ca să mi se împlinească (multele) cereri. Pffff, aceeași slugă ticăloasă, care lucra doar pentru „simbrie”, niciodată pentru dragostea Stăpânului. Dar acum eram fericită doar pentru simplul fapt că puteam să trăiesc prăznuirea Sfântului. Că, pur și simplu, voi fi în viață de ziua lui. Ce cereri aș fi putut să mai am? Trăiam, mai primisem vreme, iar aceasta era de departe cea mai importantă cerere pe care aș fi putut-o avea. Dar pe care nu o înțelesesem niciodată până atunci.
Când m-am mai liniștit, mi-am luat inima în dinți și am sunat-o pe maica, cu gândul să o rog să-i spună Părintelui toate cele întâmplate, căci Părintele nu are telefon. Aveam atâta nevoie să știu că Părintele știe, că se roagă pentru mine! De parcă nu (și) rugăciunile sale ajutaseră la un deznodământ atât de fericit! Și de rar. Dar maica a făcut chiar mult mai mult decât atât, a mers la dumnealui și mi l-a dat la telefon. Ce bucurie, ce liniște, ce mângâiere! Cine are duhovnic înțelege mai mult și mai bine decât aș putea eu descrie în cuvinte. Iar sfatul sfinției sale mă va însoți pretutindeni și întotdeauna: să plecăm la drum întotdeauna cu rugăciunea, să ne rugăm să ne apere Dumnezeu de accidente, să fim înconjurați de rugăciune. Amin!
Alina
Fotografie de Ray Bilcliff / pexels.com
