Am avut un coșmar

Până noaptea asta credeam că e singurul meu coșmar, repetitiv, metronomic repetitiv, sunt îmbrăcat în cele mai strălucitoare veșminte și slujesc în fața unei mulțimi fără margine, un episcop șade sprijinit în cârjă și mă privește atent, e rândul meu să rostesc rugăciunile și liturghia să curgă din cer spre oameni, să curgă prin gura mea făcută izvor de apă proaspătă, deschid cărțile și sunt albe, fără cuvinte, răscolesc speriat paginile și mulțimile așteaptă epicleza, episcopul se foiește iritat de-atâta incompetență tipiconală și în cele din urmă vin cuvintele din mine și în timp ce gura mea se umple de veselie, doamna inimă, smerită și speriată, șoptind Înviatului, Te rog, nu opri izvorul cuvintelor Tale, nu opri curgerea Ta spre noi, Te rog, nu-mi lua îngerul de la program, ia-mi orice dar lasă-mi cuvintele Tale,

credeam că e unicul meu coșmar, și azi noapte, brusc, altul, umblam prin Iași cu o lumânare aprinsă în mâini, ieșisem de la Sfinții Trei Ierarhi și-o luasem spre muzeu, am acolo o prietenă, Celia, duduie fata asta de muzeologie și entuziasm profesional și-n capul meu ideea asta fixă, mă duc la Celia să citim împreună catisma pe scările muzeului, ploua de sus o pulbere albă care mirosea a pepene galben decupat cu dinții și m-am împiedicat și flacăra lumânării a aprins praful acela parfumat și am văzut pârjolul cuprinzând orașul și m-am trezit îngrozit, Ea dintre pernele ei, ce-ai, ce se întâmplă? Am avut un coșmar, am dat foc la Iași, și Ea calmă, hai culcă-te înapoi că a mai ars de câteva ori, dormi că mâine ai o zi grea,

de trei ore întorc pe toate părțile povestea asta și deodată mă prind, e în Iași un scriitor-poet, Lucian Vasiliu, prin anii 80 a publicat un miniroman cu aromă de frunză de tei căzută-n plete rebele, personajul principal își ia într-o zi toate cărțile și le duce la marginea Iașilor și le arde, aveam vreo 16 ani când am citit cartea și m-am cutremurat, eram în biblioteca Tatei, știți, ca să putem avea în apartament o cameră-bibliotecă cele trei surori ale mele dormeau împreună ca niște tomuri pe un raft, am privit cărțile Tatei și gândul acela rece ca un șarpe în gură, cum ar fi să pierdem toate cărțile din lume și ce-ar rămâne din noi, și cum ar fi să ne pierdem cuvintele și cărțile de cult cu coperți roș-sângerii și litera Legii s-o pierdem, ce-ar rămâne din noi, de unde am citi și cine-am fi neavând nimic, dar chiar nimic,

mă mai foiesc o vreme pe cojile gândurilor, sper că au stins Iașii între timp și apoi deodată îmi amintesc, vorbeam ieri (deja e ieri, cum curg zilele astea ca zăpăcitele, ca apele fără diguri curg) cu o profesoară de religie evanghelică, povesteam fără consistență de smochinul meu din curte și de aclimatizarea lui miraculoasă și de cât de bune sunt smochinele cu gust de Lușca și îmi trimite pe neașteptate un text din Avacum,

„Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”, ea îi spune evreiește profetului, Habacuc,

atunci voi ști cine sunt, când nici măcar smochine nu voi avea și nici extrase de carte funciară, când nu va mai rămâne decât bucuria aia de copil trezit din somn într-o zi de vară, gata de joacă la marginea mării, doar cu Dumnezeul celui desculț în suflet.

Stingeți Iașii, vă rog, între timp mă duc să fac o cafea din zațul nopții care a trecut,

Doamne, alhamdulillah, fii slăvit, e soare iar în viața mea, o nouă zi, fii slăvit, Te rog.

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu