La Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, Pustiul Iudeii
Decembrie 2017
Începe o nouă zi. Nu știam ce va urma, cum nu știu nici acum când scriu. La ora 8 fix, Părintele C. a venit, precum îmi spusese, și mi-a bătut la ușă − la această ușă a chiliei mele, dublă, de fier, scundă și albastră, cu gratii pe partea dinspre exterior. Odată închisă, înăuntru regăsești liniștea. Ca într-un pântece, ca în burta balenei, de unde ar trebui să mă zămislesc întru Hristos, să înviez și să mă nasc. Este o liniște fizică, concretă, dar și una a gândurilor, fiindcă, neavând curent electric sau semnal GSM, nu sunt împovărat de prezența intruzivă a telefonului. M-am surprins aruncându-mi spre el privirea înrobită ca reflex dobândit în lume, iar el m-a batjocorit: „Ce vrei, mă? Ce te uiți la mine? Te uiți degeaba. N-am viață. N-am ce să-ți dau. Nu te pot ajuta cu nimic”.
Cred cu multă convingere că, pentru a dobândi o minimă experiență de rugăciune, de alungare a gândurilor și de îndreptare a minții către Unul Dumnezeu, am nevoie, măcar din când în când, de a petrece câteva zile în retragere, undeva la un metoc uitat de lume, fără legături cu ea. Știu bine că acel metoc poate fi și inima mea, dar sunt necesare și condiții exterioare, cum ar fi aceea ca telefonul să fie închis, iar posibilitatea de a avea discuții cu oamenii să nu existe. Legăturile cu lumea trebuie întrerupte și fizic ca să putem deschide legăturile cu lumea veșniciei pe care o așteptăm, cu Împărăția Cerurilor. Sunt păcătos și nevrednic de ea, însă cer în dar de la Domnul măcar această retragere din când în când, la vreme rânduită. O cer și atât, nu mi-o iau singur, deocamdată.
Aici, în țara lui Israel, te dumirești mult, despre multe cuvinte. De acum, fiecare cuvânt din Evanghelie va avea altă însemnătate, fiecare cuvânt îl voi trăi altfel, în trei planuri, fiindcă voi lega locurile fizice de tâlcurile adânci ale Evangheliei, dar și de propriile mele trăiri pe care le-am avut aici, de dragostea aceasta care mă eliberează, chiar și așa puțin, cât o simt eu, cel nesimțitor. Deci în primul rând cuvântul evanghelic îl voi putea lega de un spațiu fizic al evenimentului în care el a fost spus, spațiu care are o atmosferă specifică, pe care nu ți-o poți decât imagina de acasă. De acum înainte voi vedea pe harta minții locurile sfinte, că voi fi la Betleem, la scăldătoarea Vitezda, pe Golgota, în Micul Mormânt... și așa toate, dar voi vedea și „pământul omenesc” peste care au căzut cuvintele Domnului, aceste neamuri fără asemănare, voi vedea evreii farisei și cărturari cu inima lor întărită (vai de mine, cât de mult le semăn, cât de cărturar și fariseu ascuns am ajuns!), dar și arabii cu strigătele lor, cu sângele lor cald, cu dumnezeii lor de aur. Aici cuvântul și piatra sunt legate, piatra-cuvânt pe care ziditorii au pus-o în capul unghiului sau piatra pe care va cădea și se va zdrobi[1], fiindcă aici totul este numai piatră. Munții aceștia de piatră sunt ca niște dealuri, și de aici Hristos a rostit cuvântul Său izbăvitor, ca o piatră care cade peste inima mea de piatră.
Apoi am aflat iarăși ce este muntele cel cu umbra deasă[2], ce este o grădină ca Ghetsimani, ce înseamnă o peșteră, un mormânt. Noi înțelegem altfel când spunem „peșteră” ‒ peșterile sunt lucruri rare la noi, reci și umede, iar mormintele sunt în pământ. Aici peștera este un adăpost răcoros, o casă gata construită. Aici totul este de piatră, totul este mormânt, totul este peșteră. Peștera Nașterii poate fi oricând mormânt. Am priceput și ce însemnătate are cuvântul apă în acest loc în care apa (substanța fără de care nu poți trăi, nu te poți spăla) este atât de puțină și prețioasă. Cât de prețios va fi atunci un pântece din care vor ieși izvoare de apă vie[3]?... Prăpastia aceasta dintre însetare și apă o vezi altfel. Sete cumplită de Dumnezeu potolită de izvoare de apă vie. Totul se trăiește la alte cote: altă sete, alte izvoare. Nu e loc pentru cei căldicei.
Însuși locul acesta, Ierusalimul, mă inspiră ca să Te caut cu foame, cu dor și sete, fără a da odihnă pleoapelor mele. Doamne, altă putere au pildele după ce vezi aceste locuri minunate și înfricoșătoare!
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu
În fotografie: Mircea în Sinai (decembrie 2017)
[1] Cf. Matei 21:42,44.
[2] Referire la Cântarea a patra din Catavasiile Nașterii Domnului: „Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat din muntele cel cu umbra deasă...”.
[3] Vezi Ioan 7:38: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.