Ajută-mă, Doamne, să tac!

Ești stăpânul cuvintelor!

Mi-a spus demult un prieten,

Parcă în altă viață.

Cuvintele tale sunt ca o dimineață!

Însă de la un timp, când vorbesc,

Cuvintele mele se schimbă la față.

Am ceva pe suflet și în minte,

Mă apasă și pun în cuvinte,

Iar omul cu care vorbesc

Nu înțelege ce simt și nici ce gândesc.

Ești victima cuvintelor tale!

Mi-a spus un prieten în viața de-acum.

Cuvintele tale aduc numai scrum.

Cuvintele tale sunt pe un drum

Care nu urcă, ci merge la vale.

Ai grijă ce faci cu cuvintele tale!

Prea des ajung la ceilalți și la Tine

altul decât am plecat de la mine.

Am înțeles că m-am rupt de Cuvânt.

Am vorbit prea mult spre pământ

Și nu mai pot nici lumină și nici dimineață să fac.

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că am uitat să tac.

De vorbe s-au îmbolnăvit cuvintele mele,

Iar vorbele au fracturat drumul spre stele.

Am început să mă trezesc și sunt încă buimac,

Dar mă dezmorțesc și mă rog:

Dă-mi Doamne, zâmbetul Tău și-ajută-mă să tac!

Șerban Madgearu

Din volumul „Picături de moarte”, în curs de apariție la Editura „Paideia”