Paștele la țară, la bunici, nu era doar o sărbătoare; era o lume întreagă în care intram an de an, ca într-un timp care nu se schimbă niciodată. De fiecare dată începea cu pregătirea: haine noi, alese cu grijă, păstrate pentru o zi care era menită să fie altfel decât toate celelalte. Îmi amintesc emoția aceea simplă și curată când le îmbrăcam prima dată; parcă deveneam și eu mai bun, mai luminat, doar pentru că era Paștele.
În Vinerea Mare mergeam cu străbunica la biserică. Era liniște, o liniște grea, dar plină de sens. Țin minte cum mă ținea de mână și înaintam încet, cu oameni în jur care șopteau sau nu spuneau nimic. Trecerea pe sub Sfântul Epitaf era un moment pe care nu îl înțelegeam pe deplin atunci, dar îl simțeam. Era ceva solemn, adânc, ca o plecăciune nu doar a trupului, ci și a sufletului. Străbunica făcea semnul crucii cu o seriozitate care m-a urmărit toată viața.
Biserica satului avea un miros aparte, de tămâie, de ceară topită, de lemn vechi. Un miros care nu poate fi confundat cu nimic și care, chiar și acum, îmi aduce înapoi acele momente. Lumina era blândă, filtrată, iar în față, chipul Mântuitorului de pe Sfânta Cruce mă impresiona de fiecare dată. Era o privire care te vedea, te înțelegea.
Acasă, totul mirosea a proaspăt. Pereții tocmai văruiți aveau acel miros curat, de nou început. Bucătăria era plină de viață: cozonaci, ouă roșii, pregătiri făcute cu grijă și răbdare. Era o agitație liniștită, în care fiecare știa ce are de făcut.
În noaptea de Înviere mergeam cu toată familia la biserică. Bunicii, străbunicii, mătușa, părinții, toți împreună. Era poate singura dată când simțeam atât de puternic că aparțin unui neam, unei rădăcini. Lumânările aprinse, glasul preotului, cântările… și acel moment când se rostea „Hristos a înviat!” și lumina se răspândea de la unul la altul, era o răpire la Rai ce nu poate fi uitată.
Dimineața, după slujbă, mergeam la cimitir. Nu era tristețe, ci mai degrabă o liniște plină de respect. Duceam lumină și celor adormiți, ca și cum îi chemam să fie și ei parte din bucuria noastră. Era un gest simplu, dar plin de sens: nimeni nu era uitat.
Până am plecat la facultate, toate Paștile mele au fost acolo, la țară, între bunici și străbunici. Și acum, când mă gândesc, nu îmi amintesc doar niște întâmplări, ci o stare de liniște, de apartenență, de credință simplă și curată. Un loc unde timpul avea răbdare și unde fiecare lucru, oricât de mic, avea o însemnătate adâncă.
Ahh… și acele zambile, acel parfum din grădina bunicii!
Pr. Daniel Anghel
Cipru
Fotografie de Andreea Stanciu