Mihai, șocat, privindu-mi ecranul telefonului, cum tată, tu m-ai trecut în agendă Mihai Theodorescu? Îl privesc uluit, nu înțeleg, zic. Și pe fată cum ai trecut-o? Păi Roxana. Roxana Theodorescu, nu o cheamă așa?
Așa o cheamă și așa o strigă statul român, când îi ia impozit, dar din partea ta chiar nu mă așteptam la atâta formalism.
Tac și trec trei zile. Trei seri, căci seara, după ce îmi termin rugăciunile în CeaMaiFrumoasăBiserică, sting luminile și las doar o lumânare, mică de tot, cât o speranță de mică, să pâlpâie pe altar, și mă așez la marginea gândurilor mele într-un sălaș de odihnă și pace, sub acoperământul Dumnezeului Cerurilor.
Încep cu Mama. Dăruitoarea Vieții. Răstignită în durerea nașterii mele ca într-un giulgiu roșu-alb de moarte și înviere. Mamele sunt la capătul creației, ele dețin acțiuni coparticipative la taina umanității, în parietate cu divinitatea. Șterg și editez în agendă, Dăruitoarea Vieții.
Apoi Mihai. Cel Mult Iubit. Da, așa-l notez, Cel Mult Iubit. Când închid ochii, două momente îmi răsar din trecut, avea cinci ani, mi s-a agățat de reverendă, o mogâldeață printre alte mogâldețe de la grădinița din Agrieș, a ridicat privirile și s-a înfipt cu ochii lui în inima mea și a șoptit tainic, să nu-l audă ceilalți copilași, domnule pălinte, eu te iubesc pe tine. M-am prăbușit, acolo sunt și acum, adăpându-mi dorul din amintirea asta, atunci când mi-e greu de lipsa lui.
Și când a fost operat. I-am ținut capul în mâini, să nu-i alunece maxilarul, mai bine de o oră, el dormea în culcușul anesteziei generale și eu mă rugam. Nici unul dintre noi n-a fost atunci pe pământ.
Roxana Theodorescu, pe ea o trec Legătura Inimii. De la „legătură”, bandaj, în semantica arhaică. Orice speolog are în bagaj o mică trusă de ajutor, un bandaj hemostatic, compresiv. Așa a venit Roxana în viața mea, ca un bandaj peste o cavernă nașpa din pieptul meu, una pe care nu o puteam urca spre lumină. Știe Dumnezeu ce zic. Cu mâinile ei delicate, pe care i le sărut cu pioșenie, cu privirile ei blânde. N-aș vrea să o supăr vreodată, i-am mai pus un nume de taină, i-l șoptesc uneori, Chivotul Neamului meu. E cea mai prețioasă comoară a casei mele, chivotul înveșnicirii.
Și Ea.
Ea e Ea, orice va fi, orice a fost. Ochii ei albaștri, răzvrătiți, când ni s-au împletit privirile, atunci, în munți, în satul acela, terminase clasa a VIII-a, purta două cozi cu două funde albe, eu coboram de pe creasta Rodnei cu rucsacul burdușit de corzi și pitoane, vocea din mine, privește-o bine, ea e Ea, ne-am privit o secundă în ochi și am trecut unul pe lângă altul, Ea era însoțită de tatăl ei, mi-e și jenă să spun, o ducea la cofetărie să-i cumpere prăjituri, și tatăl ei, Ofelia, cine e băiatul ăsta? Nu știu, tată, e prima dată când îl văd. Să nu mă minți, fată, am văzut cum v-ați privit unul pe altul, voi vă cunoașteți? Să nu-mi faci vreo rușine.
Împreună i-am închis ochii și l-am spălat pentru înmormântare. Și nu i-am făcut rușine.
Dăruitoarea Vieții
Cel Mult Iubit
Legătura Inimii
Ea.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu