Aproape de fiecare dată am ales doar să bodogănesc… prea obosită de minciuna spusă mai la fiecare colț de stradă de cei ce așteaptă vreun bănuț. Sau poate tocmai acest gând îmi odihnește zi de zi nepăsarea. Încă lupt.
Dar Domnul, Preabunul, s-a milostivit și a așezat într-o bună zi, pe bordura din fața geamului meu, un moșneag. Un cerșetor tot timpul beat, ce se așeza clătinându-se pe bordură și aștepta. Privea spre oamenii care treceau pe lângă el, uneori adormind răpus de băutură. Dar niciodată, absolut niciodată nu l-am auzit să ceară ceva. Îl numisem așa, în glumă, „Cerșetorul mut”. Începusem să mă obișnuiesc cu el. Când și când, priveam pe geam și vedeam cum mânca un colț de covrig căpătat sau cum strângea fericit banul primit milostenie. Ne împrietenisem deja. Uneori ajungea înaintea mea și îl surprindeam privind strada de parcă mă aștepta. Îi mai aduceam câte ceva de acasă sau poate îi mai slobozeam câte un ban discret în palmă. Într-o zi, l-am întrebat cum îl cheamă și de ce a ajuns în stradă. M-a privit îndelung, a oftat și a început să povestească. Moș Vasile a fost cândva profesor… dar de când a pierdut-o pe soția lui, a ales calea băuturii și, în câțiva ani, a ajuns să doarmă la un centru de noapte. Banca i-a luat casa și nu mai avea decât hainele de pe el. L-am întrebat de copii, dacă are... A tăcut. Am tăcut și eu.
Simțeam în tăcerea lui că-și petrecea zilele pe străzi așteptând să plece la ea. La Safta lui. Mi-a spus ca viața oricum nu mai valorează absolut nimic.
Am început să povestim. Să ne povestim. Erau zile când minute în șir luptam să trezesc în el dorința de a trăi. O singură dată l-am văzut zâmbind. Și asta a fost când i-am povestit de copiii noștri. După fiecare discuție îl puneam să-și promită ca mâine va fi altfel. Fără băutură, cu speranța unui nou început! Ba chiar i-am propus să vorbesc undeva, la o stână, să-l primească cioban, ca să aibă asigurat un pat și un blid de mâncare caldă.
A doua zi îl găseam în același loc, zăcând băut pe bordură.
După o perioadă de lupte, am început să-l ignor. Mi-am zis: „Eu am încercat! Nu vrei? Bine! Asta este!”. Și mi-am văzut în continuare de viață. Simțeam ca-mi făcusem datoria de creștin. (Doamne, iartă-mă!)
Lunile au trecut, au început ploile... Moș Vasile încă aștepta în fața geamului meu vreun om care să-l arunce în scăldătoare.
Era extrem de frig și parcă îi simțeam prin geam dârdâiala. Cumva nervoasă (cred că era doar conștiința care nu mă slăbea deloc!), ies la el și îi spun: „Măi moș Vasile, ce tot stai aici mereu? Mergi în altă parte! Nu ți-am spus că nu-ți mai dau nimic?”. Cât de mult trebuie să mă fi mustrat conștiința de-am strigat așa la un om care nu scotea niciun cuvânt!
A ridicat ochii stinși la mine și, pentru prima dată, a cerut... Mi-a spus: „Tăicuță, mi-e foame”.
Am înghețat! Într-o clipă m-a inundat un sentiment de milă. Nu pentru el, ci pentru mine. Mi-a fost rușine. Rușine de ceea ce eram. Nu am fost capabilă să scot niciun cuvânt.
M-am răsucit pe călcâie și m-am întors în birou, am luat pachetul pe care mi-l făcusem de dimineață și am ieșit cu el în mână. Cu aceeași furie ce vine din sentimentul de vinovăție, i-am spus: „Uite, moșule, aceasta este are mâncarea mea pe azi, ia-o mata și gata!”.
M-a privit lung, de parcă a vrut să pătrundă până în cel mai ascuns și întunecos ungher al sufletului, a luat pachetul, s-a ridicat și a plecat, clătinându-se. Așa simplu, fără niciun cuvânt!
A fost ultima dată când l-am văzut. A urmat o perioadă plină cu de toate. Remușcări, justificări, pocăință, apoi iarăși aducere aminte. Au trecut trei, sau poate patru luni, și într-o zi intră în birou o femeie undeva pe la 40 de ani. Întreabă sec dacă aici lucrează o oarecare doamnă și mă descrie. O privesc destul de sceptică și răspund: „Da, aici lucrează!”.
O văd cum i se schimbă expresia și culoarea feței, vine mai aproape și îmi șoptește rușinată: „Știți, Vasile este tatăl meu. După ce am pierdut-o pe mama, tata a căzut în patima beției și a ajuns să doarmă pe străzi. Dar acum câteva luni ne-a căutat și ne-a rugat să-l ducem la dezalcoolizare. L-am întrebat: «Dar cum asta, măi tată? Acum de ce vrei?». Mi-a spus că i-a fost rușine de o femeie care i-a dat pachețelul ei, rămânând flămândă la serviciu. Și așa am ajuns la dumneavoastră. Mi-am spus ca o să vă bucurați...
Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar într-o fracțiune de secundă a răsunat în adâncul inimii mele vocea Părintelui Arsenie Papacioc, care îmi spunea: „Dă din inima ta, din ființa ta! Dă ceva să te doară, ceva din tine, nu din ce nu-ți mai trebuie!”.
Oare aceasta a fost lecția pe care eu trebuia să o învăț? Moș Vasile a fost rana mea? Cine pe cine... a vindecat?
Jenica Gavrilă
Fotografie de Anca Stanciu