Am renunțat la actorie când Dumnezeu m-a convins că sufletul pe care mă chinuiam să-l dau în întregime teatrului este, de fapt, pentru El. A durat și a durut această muncă de convingere, pentru că nu m-am lăsat deloc ușor. Teatrul era ultimul lucru la care voiam să renunț. Dar de pe celălalt taler al balanței mă privea îngenuncheată, cu ochii rugători și umezi, liniștea mea sufletească. Asta era (și a fost) singurul lucru în favoarea căruia aș fi cedat.
Chiar și așa, până în ultima clipă mi-am dorit cu ardoare să le împac pe amândouă ‒ actoria și liniștea sufletească. Eram sigură că alegerea dintre ele nu va trebui s-o fac niciodată, că acel „și” pur și simplu nu are voie să se transforme în „sau”. Eu voiam și și, iar Dumnezeu a zis ori ori…
Mă risipesc foarte ușor când am prea multe PDC-uri (puncte de concentrare ‒ așa le spuneam la actorie, în termenii lui Stanislavski). Vă mai aduceți aminte ce vă spuneam despre filozofia mea de viață – totul sau nimic, despre cum, în vocabularul ființei mele, nu există termenul „jumătăți de măsură”? Ei bine, e și o binecuvântare, poate fi și un blestem. Greșita întrebuințare, lipsa de măsură, folosirea fără discernământ a unui asemenea dar are, de cele mai multe, consecințe de tip cucui-după-izbirea-cu-capul-în-zid. Și nu orice cucui; cucui model nas de Pinocchio…
Totuși, aș vrea să vă împărtășesc un principiu al artei actorului pe care l-am învățat în anul I de facultate, și care, mi-am dat seama ulterior – după ce Hristos m-a luat de mânuța dreaptă, mi-a spus să nu-L mai aburesc cu „n-am timp”, m-a dus în biblioteca Lui și mi-a dat temă de lectură – că este șoapta lui Dumnezeu în această meserie. Pentru că Dumnezeu nicăieri nu ne lasă descoperiți – „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18), cum eronat credeam eu imediat ce am renunțat la actorie, și le cer iertare foștilor mei colegi pentru rănile pe care le-am provocat crezând că drumul bun pentru mine trebuie să fie obligatoriu același și pentru ei. Eram (mai) mică și (mai) neștiutoare (decât sunt acum). Iertați-mă. Vă iubesc.
Acum știu că nu e așa. Suntem atât de diferiți, și simultan atât de complementari în dislocările săpate de deosebirile acestea dintre noi ‒ despre asta voiam, de fapt, să vă vorbesc.
„Adevărul meu e în celălalt”
Printre primele lucruri pe care le-am auzit în anul I a fost „Adevărul meu e în celălalt”. Toate jocurile teatrale pe care le făceam în primul semestru asta ne antrenau: atenția la partener. Tu te manifești în scenă, dar partitura ți-o scrie partenerul. Tu conții deja în interiorul tău toate posibilitățile – „În teatru, «actorul» autentic în-făptuiește, real-izează (aduce în sfera realului ceea ce e doar potențial), deci actorul actualizează virtualități latente din sfera posibilului propriei sale individualități polifonice”. (Ion Cojar, O poetică a artei actorului). Dar partenerul e cel care îți cere ce să scoți din sertarele ființei tale și în ce moment. În scenă trebuie să faci doar ce e necesar – adică nimic mai mult și nimic mai puțin decât îți cere partenerul. Și, pentru asta, atenția ta trebuie să fie toată a lui. Profa ne spunea: „Nu-mi mai arăta că ești. Doar fii!” – iar acest „fii!” nu poate exista decât în simbioză cu partenerul; are obligatoriu două surse: întâi el, și abia apoi tu. Tot ea ne spunea și: „Replica ta e o trambulină pentru replica partenerului, și invers”. Cu alte cuvinte, un actor bun care joacă singur e un actor prost, iertată-mi fie franchețea.
Îmi aduc aminte cum mă străduiam să fiu „dramatică”, să-mi generez singură stimulii interiori pentru a fi cât mai afectată în scenă, cât mai „autentică”, cât mai cum credeam eu că trebuie să fiu. Și filmele astea se derulau în mintea mea în timp ce în fața mea, în realitate, partenerul de scenă, cel cu adevărat viu, îmi propunea cu totul altceva. Dar eu n-aveam ochi și urechi decât pentru propria mea construcție imaginară, mă străduiam să mă las atinsă de „situație”, ocolindu-l orbește pe singurul a cărui modificare produsă în mine conta: partenerul. Spre nesimțirea mea, adevărul meu era în mine...
După examenul de actorie din primul semestru al anului I (la care mă chinuisem să plâng în scenă, inconștient ignorând întru totul traiectoria pe care mi-o trasa partenerul), profesorii mei mi-au spus așa: „Ești foarte bună, ai o sensibilitate tragică aparte, dar degeaba ești bun, dacă ești bun singur”.
În scenă poți să fii extraordinar, poți să ai toate datele, să strălucești traversând toate emoțiile, însă dacă ceea ce faci nu apare ca un răspuns necesar la replicile (verbale sau nonverbale ale) partenerului, o spun din nou pe șleau, e prost.
E ca într-o orchestră – dacă unul cântă după altă partitură, fie ea și a celei mai sofisticate piese, rezultatul este disonanța, nu armonia; orchestra nu sună cum trebuie, iar publicul miroase falsul imediat. Iese din sală, se simte mințit pe față, poate chiar de-a dreptul jignit. De aceea, „cel mai mare dușman al Teatrului e teatrul” (alt dicton auzit frecvent în facultate).
Ochiul care transformă totul în frumos
V-am povestit despre toate lucrurile acestea nu ca să vă țin un curs de pedagogie teatrală, ci pentru că, dincolo de manualul studentului la actorie, avem de-a face cu un adevăr duhovnicesc foarte profund, Adevărul care locuiește în celălalt. Adevărul pe care trebuie să-L văd în fiecare „celălalt” pe care-l întâlnesc, ca El să poată lua ființă și în mine. „Fiecare ins e un cer întreg; Fiecare ins e un Hristos”. (Sfântul Arsenie Papacioc). „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4:20). Omul este o ființă comunitară, aș îndrăzni să spun chiar o ființă colectivă – cum este Corul din tragediile antice, un singur personaj în mai multe voci; „pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu” (Romani 15:6).
Cele mai multe trăsături ale mele le-am descoperit văzându-le întâi în ceilalți. Fiecare mi-a mai întregit tabloul sufletului cu încă o pietricică de mozaic. Ei au văzut în mine ceea ce eu nu eram în stare să văd, pentru că nimeni nu se poate privi pe sine decât în oglindă – iar oglinzile noastre sunt ceilalți.
Pe pământul inimii mele, în locurile unde au întrezărit ei frumosul, au și plantat sămânța lui, care mai apoi a încolțit sub ocrotirea acelorași mâini calde, neobosite în grija lor, zgâriate de spinii atâtor dăți când n-am înțeles că-mi vor binele. De aceea spun: tot ce vedeți frumos în mine e rodul muncii lor, al grădinarilor iubirii care și-au luat pe umeri sarcina de a se îngriji de inima mea. Cei prin care Dumnezeu Se coboară și mă sărută pe frunte în fiecare zi. Oamenii mei... Nu am eu niciun merit. Dacă vă bucur cu ceva, lor să le mulțumiți.
„Cel mai mare artist e cel căruia nu-i scapă nimic, cel care vede «tot».” (Ion Cojar, O poetică a artei actorului). Artistul e cel care are ochi pentru frumos, sau mai degrabă cel ai cărui ochi transformă totul în frumos, în estetic, ajungând până-ntr-acolo încât să spună estetica urâtului, ca în poezia lui Arghezi. Or, ce e mai creștinesc decât a numi coroana de spini cunună, a regăsi gloria răstignit pe cruce, a crede că Viața izvorăște din Mormânt? „Toată frumusețea învierii n-ar fi așa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi”; „Mântuitorul n-a dorit crucea, dar, dacă a venit, nu i-a mai dat drumul” (Sfântul Arsenie Papacioc). Același Sfânt spunea, cu ochii sclipindu-i de har: „Mi-e și frică să vorbesc, ca nu cumva să se stingă frumusețea suferinței”...
Vreau să vă mai spun ceva legat de liniștea sufletească. Cum v-am zis, am plecat de la Actorie căutând-o, însetând după ea. Dar habar nu aveam ce înseamnă să-ți găsești sufletul în Ortodoxie. „Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16:25). Foarte contrariată, m-am dus la părintele duhovnic după ce am citit versetul ăsta: „Adică cum, părinte, să-mi pierd sufletul?! Cooperativa Munca-n zadar ‒ sau unde suntem aici?!”.
Și iarăși, zice Sfântul Augustin: „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”, iar Sfânta Maria Skobțova completează: „Să ne ferească Dumnezeu dacă la biserică mergem cu gândul de a deveni liniștiți”. Noi devenim neliniștiți.
Dar aici e vorba despre un cu totul alt soi de neliniște, străină de neliniștea-haos născută în zgomotul informațional ce guvernează vremurile noastre. E o neliniște pentru aflarea căreia ai nevoie de foarte multă liniște. Ca să devii conștient de posibilitatea existenței ei (apropo de potențialitățile actorului din cartea lui Cojar). Ca să te poți lăsa tulburat de ea. Ca să te poți lăsa rănit de frumusețea ei… E atât de mult de spus aici ‒ așadar, s-a votat următorul subiect de discuție!
Mulțumesc, Doamne, că m-ai rănit atât cu dragostea Ta! Răni-m-ai în continuare, Te rog! Dacă mă lași întreagă, voi ști că m-ai uitat!
Ana Bănică