La început am văzut o știre: ACORDURI AMPLE, concert de reinterpretare a unor piese de muzică ușoară românească din anii ‘50-‘80. Locația: Sala Palatului, București. Mi-am zis: Wow, ce-aș mai merge! Câteva secunde mai târziu am văzut că peste două zile va veni el la Opera din Timișoara. Și așa, momit de ceea ce am văzut și am ascultat în materialele promoționale, am ajuns cu Theodor la Operă. Ioan a mers la Filarmonică, unde se cânta Wagner și Dvorak, însă mi-a părut rău că n-a venit și el.
Încă din primele minute aveam să fiu electrizat de calitatea acestui concept. Au fost peste două ceasuri de imersiune inteligentă și, uneori, cu umor, într-o lume pe care am apucat-o și eu vreo 22 de ani: aceea în care au apărut șlagărele născute de fiecare dată dintr-o luptă a creatorilor și interpreților cu cenzura.
Spectacolul ACORDURI AMPLE este un mega-show, cu multă coregrafie și elemente de „dramaturgie” care să ilustreze, pentru generația celor născuți după 1990 mai ales, mecanismele de putere și libertatea de expresie, așa cum s-au manifestat în perioada „naționalismului ceaușist”. În plus, sufletul acestui performance, Theo Rose (pentru mine o revelație), avea câte o scurtă poveste ce evoca interpreții aleși, contextul social-istoric-cultural. Cuvintele ei aveau ingrediente rar întâlnite laolaltă: prospețime, naturalețe, emoție, prezență de spirit.
Deși în timpul spectacolului nu am auzit pronunțat numele niciunui autor de șlagăre, mi-am notat conștiincios toate piesele cântate, cu numele compozitorului în dreptul fiecăreia, pentru că socotesc că muzica e a compozitorului, înainte de a fi și a interpretului. În vreo două-trei rânduri am avut nevoie de ajutor, pe majoritatea le cunoșteam deja prea bine, le ascultasem de sute de ori. Așadar, pe scena Operei din Timișoara au fost reinterpretate următoarele cântece: Oameni (Marius Țeicu); N-am noroc (Ion Cristinoiu); De-ar fi dorul (Cornel Fugaru); Strada speranței (Vasile Veselovski); Opriți timpul! (Mario Panas); Nu te enerva! (Marius Țeicu); Astăzi e ziua ta (Ion Vasilescu); Luță (Gelu Solomonescu); Of, inimioară (Edmond Deda); Dor de viață (Aura Urziceanu); Deschideți poarta soarelui (Anton Șuteu); Vino iubire înapoi (Ion Cristinoiu); Îți pare rău (Alexandru Imre); O portocală (Marius Țeicu); Țărăncuță, țărăncuță (Ion Vasilescu); Lalele, lalele (Temistocle Popa); E-adevărat, iubirea mea (Joel Diamond și Laurence Russell Brown); Drumurile noastre (Miodrag „Miki” Jevremović); Un albastru infinit (Marcel Dragomir) cântat în duet de Theo Rose cu mama ei; De-ai fi tu salcie la mal (Horia Moculescu); Nu mă mai despart de tine (Aurel Giroveanu); Rug (Vasile Șirli) preferata lui Theo Rose și - mi-a spus Theodor în timp ce ieșeam de la Operă - a noastră; Anul 2000 (Horia Moculescu); Casa mea (Ion Cristinoiu).
Totul a fost wow și mega wow! Pe scenă, alături de Theo Rose, au evoluat o serie de alți tineri muzicieni (instrumentiști, cântăreți, dansatori). Talentați, dezinvolți, energici, plini de viață și dreaptă măsură, dedicați trup și suflet muzicii. Au fost două ceasuri de minunată întoarcere în timp. Într-un timp, mai ales, al „cântecelor nemuritoare”, cum spunea Theo Rose. Întrebarea e: câte din toate acestea (bun gust, dreapta măsură, decență și − cu totul și cu totul − lipsă de „ireverență”, de „merge și așa”) se regăsesc în concertele cu muzică și versuri de azi, unde nu mai e nicio Suzana Gâdea să cenzureze muzica, versurile, aspectul exterior al artiștilor etc.?
Marian Rădulescu