„Panica din inima omului nu vine din lipsa siguranței, ci din lipsa sensului. Mintea noastră se tulbură pentru că am lăsat-o să alerge fără rădăcini, hrănită cu frică, comparație și grabă. Ne este teamă să trăim pentru că am uitat pentru Cine trăim. Lumea aceasta ne apasă nu prin greutățile ei, ci prin faptul că ne cere să fim totul fără Dumnezeu. Când omul se rupe de Izvor, începe să se teamă de orice: de mâine, de pierdere, de durere, chiar și de iubire. Frica nu e dușmanul vieții, ci semnul că am rătăcit drumul.
Ponoasele pe care le tragem nu sunt pedepse trimise din afară, ci urmări ale patimilor lăsate fără pază. Pornirile trupești, necurățite de rugăciune, ne trag în jos nu pentru că trupul e rău, ci pentru că l-am despărțit de duh.
Omul care nu se luptă cu sine se judecă singur, zi de zi. La Judecata finală nu ne vor apăsa atât păcatele, cât neadevărul în care am trăit. Vindecarea începe când ne oprim din fugă și ne lăsăm priviți de Dumnezeu așa cum suntem. Acolo, frica se preface în pace”.
Maica Siluana Vlad
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!