„Acestea sunt faptele minunate ale vieții duhovnicești!”

Sfântul Paisie Aghioritul a ajuns să fie cunoscut în lumea largă datorită celor ce-l căutau și plecau de la el folosiți sufletește. Cuvântul lui direct, simplu, pătrunzător era totodată și revelator. Cu toate că era lipsit de talent ritoricesc și de cunoștințe științifice, avea o învățătură prorocească, izvorată din marea lui nevoință și experiență duhovnicească, precum și din luminarea pe care o primise de la Dumnezeu. Mai mult, Sfântul Paisie era înzestrat și cu o inteligență ieșită din comun. Prin cuvintele sale, declanșa adevărate revoluții în inimile celor ce-l ascultau, iar aceștia, la rândul lor, îi duceau cuvintele mai departe.

Pentru a-i ajuta pe cei cu care stătea de vorbă, Sfântul Paisie le descoperea și anumite întâmplări din propria viață și experiență duhovnicească, în funcție de starea lor. Astfel, „și-a tăiat inima în bucăți”, precum spunea, și a împărțit-o tuturor, mai ales acelora care aveau mai multă nevoie.

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

La Sfânta Mănăstire Esfigmenu

La Mănăstirea Esfigmenu a viețuit din 1953 pană în 1955, că frate începător și rasofor.

„Eu, ca frate începător, când citeam ceva, copiam ca să nu uit și căutam să pun în practică. Nu citeam doar că să-mi petrec timpul într-un mod plăcut. Înlăuntrul meu aveam neliniștea cea bună și, când nu înțelegeam ceva, întrebam, ca să aflu ce înseamnă. Citeam puțin și mă examinăm pe mine însumi prin cele citite. «Unde mă aflu? Ce fac?». Mă cercetam cu luare-aminte. Nu lăsam să treacă așa, «nevămuit», ceea ce citeam”.

Diavolul îl ispitea prin gânduri. Războiul era atât de înfricoșat, încât a ajuns să-i vădă pe demoni cu propriii săi ochi.

„Pe când eram frate începător, o bună bucată de vreme vrăjmașul îmi aducea gânduri de hulă până și în biserică, de aceea mă mâhneam mult. Tot ce auzisem în armată de la ceilalți, înjurături și toate cele, mi le aducea diavolul în minte despre sfinți. Duhovnicul îmi spunea: «Gândurile acestea sunt de la necuratul. Câtă vreme omul se mâhnește din cauza gândurilor urâte care-i vin despre lucrurile sfinte, aceasta este dovada că nu sunt ale lui, ci-i vin din afară». Dar eu tot mă mâhneam. Am plecat și m-am dus să mă rog în Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul și, în timp ce mă închinam, din icoana lui a ieșit bună mireasmă. Când îmi veneau iarăși gândurile, iarăși mă duceam în paraclis, și iarăși venea bună mireasmă de la icoană!

Într-o zi, în timpul Liturghiei, la Trisaghion, cântăm și eu încetișor Sfinte Dumnezeule compus de Nil. Atunci am văzut intrând pe ușa pronaosului o fiară uriașă, înspăimântătoare, cu cap de câine. Scotea foc pe gură și pe ochi și, când s-a întors spre mine, mi-a dat două palme, deoarece cântăm Sfinte Dumnezeule! M-am uitat în jur să văd dacă au mai văzut și alții, dar nu băgase nimeni de seamă. Apoi i-am spus duhovnicului: «Mi s-a întâmplat așa și așa...» «Ei, l-ai văzut?», mi-a zis duhovnicul. «El este. Acum te-ai liniștit?»”.

La Mănăstirea Esfigmenu a cunoscut mulți monahi și amintește câteva din lucrurile văzute acolo.

„În mănăstirea de obște unde am fost, era un ajutor de iconom. Deși nu se mișca prea grabnic și nu pleca înainte de sfârșitul Liturghiei, izbutea să-și termine toate treburile. Eu, deși eram mult mai sprinten și plecăm înainte de-a se termina Liturghia, ca să pregătesc arhondaricul, toate-mi ieșeau pe dos. Ba mi se răsturna ibricul și vărsam cafeaua, ba scăpam ceștile și paharele! El însă pleca la sfarșitul Liturghiei; își făcea sfânta cruce și avea credința că-l va ajuta Dumnezeu. Iar dacă-l certau, primea cu smerenie. Avea smerenie și se folosea îndoit”.

„Îmi aduc aminte că, la mănăstirea de obște, era un monah care în lume fusese ofițer de jandarmi; îl puseseră citeț, pentru că avea școală. Era de mulți ani în mănăstire și se scârbea de toate. Cum să se atingă el de clanța ușii! Deschidea ușa cu piciorul sau împingea zăvorul cu cotul, după care își ștergea cu spirt mâneca! Până și ușa bisericii o deschidea cu piciorul. Când a îmbătrânit, Dumnezeu a îngăduit să i se umple picioarele de viermi, mai ales acela cu care deschidea ușile. Când a ajuns prima dată la bolnița mănăstirii cu piciorul bandajat, eu eram ajutor al monahului infirmier. Părintele mi-a spus să-i desfac bandajul, în timp ce el s-a dus să aducă niște pansament.

Când l-am desfăcut, ce să văd! Vai, vai, era plin de viermi! «Du-te și spală-te în mare», i-am zis atunci, «că să cadă viermii, și apoi vino să-ți schimbăm bandajul». Unde ajunsese! Ce osândă! M-am cutremurat. Infirmierul mi-a spus: «Ai înțeles de la ce i s-a tras aceasta?» «Am înțeles», i-am spus. «Pentru că deschidea ușa cu piciorul»”.

„Îmi aduc aminte că la Mănăstirea Esfigmenu era un bătrânel atât de simplu, încât credea că Înălțarea e o Sfântă. Se ruga pe metanier și zicea: «Sfântă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!». Odată nu avea ce să-i dea de mâncare unui frate care zăcea la bolniță. A coborât repede scările, a deschis fereastra ce dădea spre mare și a întins mâinile, zicând: «Sfânta mea Înălțare, dă-mi un peștișor pentru fratele bolnav!». Și îndată – o, minune! –, uite-așa un pește a sărit din mare în mâinile bătranului monah! Ceilalți, când au văzut, au rămas fără grai. El îi privea zâmbind, de parcă spunea: «Ce vi se pare neobișnuit?».

Noi, care le știm pe toate − știm și când e prăznuit un sfânt, și când a mărturisit altul, și când a avut loc Înălțarea, și cum −, nu putem dobândi nici măcar un peștișor! Acestea sunt faptele minunate ale vieții duhovnicești, pe care nu le poate cuprinde rațiunea intelectualilor, care nu-L au înlăuntrul lor pe Dumnezeu, ci sunt plini de sine, deoarece au cunoașterea lumească cea stearpă, amestecată cu boala duhovnicească a lumii din care lipsește Duhul Sfant”.

Din „Sfântul Paisie Aghioritul își face autobiografia” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului,Editura Bonifaciu 2025