Se rupe ceva, la accident, nu organic, părinte, nu e fiziologie aici, e o ruptură ontologică, pierzi legătura cu o parte din ființa ta pe care ai ținut-o foarte aproape, ce zic eu, ea te-a ținut pe tine, nu-ți mai răspunde corpul, îl cauți și el nimic, s-a rupt de mintea și de sufletul tău și-și urmează un destin asupra căruia nu mai ai nici un cuvânt de spus, l-ai dus la sala de sport, l-ai îngrijit, alunițele alea pentru care ai alergat speriat la dermatolog, slavă Domnului, fratele trup al lui Augustin, spălat zilnic pe dinți și pe geografia dermelor, dus în lesă la medic pentru revizie tehnică, îmbrăcat elegant, să strălucească, toți anii ăștia în care ai crezut că tu ești propriul tău corp și ăsta, nenorocitul, te trădează într-o fracțiune de secundă, și părinte, moral, emoțional, întins pe pătura aia și asistenta, o frumoasă blondă cu părul buclat ca niște volute ionice și mănuși albastre, tăindu-ți hainele de pe tine, pline de sânge și fecale, șoptind hai că e bine, nu te mișca și respiră normal, cum să respir normal, părinte, motocicleta făcută zob ceva mai încolo și eu, proaspăt divorțat de propriul meu corp, am încercat să ridic o mână, îmi intra o șuviță de păr plină de sânge în gură și mâna mea dezertase, îi ordonam mișcă-te și ea se hlizea, sfârtecată ca o ciosvârtă de abator, doar ochii din cap vii și în spatele lor gândul meu speriat, am rămas singur și speriat, și deodată asistenta, simțindu-mi rușinea aia cosmică, mă cunoașteți, nu am nicio jenă de trupul meu, am umblat gol pe toate plajele lumii, gol dar moral, atunci eram stăpân pe corpul meu, acum blonda aia îmi luase corpul în stăpânire ca un invadator, și deodată asistenta îmi șoptește nu-ți fie rușine, o să fie bine, sunt doar niște fracturi, doar niște fracturi, atunci s-a produs accidentul, nu când a deschis idiotul ăla portiera, nu când mi s-a izbit casca de roata basculei, ci când mi-am predat corpul unei asistente blonde care șoptea milos că o să fie bine în timp ce îmi îndesa ceva în rana de la coapsă, mirosea oribil a sânge proaspăt și-a fecale moi, apoi un polițist a alungat doi gură cască cu ordine reci, părinte, ăsta a fost al doilea botez pentru mine, m-am golit de corp ca un mort și-a mai rămas doar inima din mine și spaima că voi muri și o să-mi plângă mama la cap, doar spaima asta îmi pulsa în gură și-n ochi, nimic nu-i mai aiurea ca o înmormântare inversă, în care copilul pleacă și rămâne părintele dinafara mormântului, doar spaima asta, am încercat să deschid gura și asistenta stai liniștit, imediat te împachetăm, o să fii bine, respiră firesc și nu te mișca, să nu forțezi cervicala, am urcat un munte cumplit până am deschis gura, simțeam pe limbă sângele din buzele sfărâmate și gol, plin de sânge și fecale, în timp ce mă îmbrăcau ca pentru o înmormântare, atât am mai putut șopti, mama, mama, și ochii asistentei umplându-se de lacrimi, părinte, nimic nu suntem până la accident, doar umbră și vis și trufie, mai am trei zile și mă externează și după ce scap și de tijele astea să știi, îmi iau rămășița de trup în robia sufletului și-l duc duminică la Dumnezeu, cu mama de braț mă duc, nimic nu suntem, părere suntem, părinte, și-ți mai zic ceva și închid, că vin ăștia în vizită cu studenții, accidentul n-a fost un accident, a fost o înviere, să știi, zi-le și altora, că prost am fost și-am înviat, hai că mai vorbim, când ai timp gândește-te la un preot din București care știe să plângă și trimite-mă acolo, sărut mâna, te sun mâine.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de cottonbro studio / pexeles.com