Când mă întorc acasă, timpul se dilată. Mă opresc pe banca șubredă din lemn în mijlocul curții și privesc cerul străbătut de mângâierile soarelui, acele raze care, până să ajungă pe chipul meu, străpung norii, se ascund printre frunzele din vârful copacilor, printre insectele care roiesc în aer.
E caldă: atingerea luminii. Pletele mele blonde sunt ca niște conductori electrici care absorb energia și mă încarcă fără să ceară nimic în schimb. De fapt, sunt multe lucruri frumoase în lumea asta care nu cer de la noi decât un pic de timp. În grabă are să ne scape fiecare surpriză frumoasă pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu pe cale.
Răbdare, draga mea, răbdare. Numai durerea apasă repetat, până când te oprești și închizi ochii, și respiri ca și cum ar fi prima oară. Așa văd eu, cu alți ochi, parcă, atunci când stau pe iarbă și mă înconjoară oile și câinii. Respir ca și cum în mine s-ar reconstrui alți plămâni, care n-au cedat sub presiunea alergăturii veacului acestuia.
Un moment care nu-mi cere decât să accept invitația la tihnă ‒ să ascult liniștea și să privesc crengile cum dansează în bătaia vântului puternic. Nu am unde să fug, nu am de ce să fug. Pentru momentul ăsta, îmi dau voie să trăiesc.
Dimineața pășesc desculță pe fostul covor verde, acum gălbui-uscat de seceta care-a-ntărit pământul, dar încălzit de lumina Stelei de flăcări. Așa cum se înalță soarele, așa înalț eu rugăciunea – cam târziu, dar mai devreme decât niciodată – cu care vreau să încununez acest dar numit astăzi. Știu că fără Dumnezeu nu pot face nimic așa cum trebuie, iar la cât frumos și bucurie a așezat în lucrările mele, nici nu vreau să mai întreprind ceva fără El!
Tălpile mele goale, reci, primesc într-însele căldura revărsată din pământ, iar de sus vine lumina care-mi salută pielea de bună dimineața ‒ și Lumina, da, Viața, dă trezirea atât minții, cât și inimii mele.
Culmea că merg pe iarbă, pe pământul locuit dens de o multitudine de vietăți care-și desfășoară cotidianul dincolo de agitația noastră, mă cocoț în vârful lemnelor pe care curând are să le spargă tata și fratele meu și, spre surprinderea mea!, îmi simt picioarele mai curate ca niciodată. Poate pentru că am lăsat în urmă câteva din poverile care le înlănțuiau și m-am descălțat de atâtea griji.
Mă simt liberă. Desculță, cu pletele aurii, sălbatice, care păstrează amintirea apei din lacul galben, cu o oarecare rochie șifonată, presărată cu păr de pisică rămas după îmbrățișările strânse, obosită și uneori nostalgică, alteori melancolică, dar atât de vie și încă acasă.
Acasă, unde întreaga natură, creația Lui, parcă mă cuprinde.
Gala Jura
Fotografie de cottonbro studio / pexels.com