A spune fără a spune: între literatură și teologie

„I trust I make myself obscure”

Thomas More

„Ce a vrut să spună autorul?” era întrebarea pe care ne-o puneau la ora de română în anii de dinainte de ʼ89. Autorul trebuia întotdeauna să fi vrut să zică ceva, iar noi trebuia să arătăm, în comentariile noastre, pertinența ideologică a acelui „ceva”. De aceea preferam pe atunci cursurile de gramatică: acolo, frumusețea și exactitatea se uneau, nu distonau. Dar, în timpul liber, mă afundam cu dragoste în paginile unor scriitori pe care nu-i înțelegeam decât în parte, iar tocmai de acolo venea fascinația. Nu înțelegeam, dar înțelegeam destul pentru a vrea să continui căutarea.

Acest mod de a preda literatura exprimă, în mod caricatural, inversat, ce NU este literatura.

De ce oare cea mai bună literatură este cea care nu e nici prea clară, nici prea transparentă, cea care nu încearcă prea vizibil să ne transmită un mesaj?

Orice adevăr are o fațetă inefabilă, pentru că orice adevăr se află în împărtășire cu Creatorul ‒ Care, deși este inefabil prin definiție, se face părtășibil prin coborârea Sa printre noi. O operă creativă este apropiată par excellence de Creatorul tuturor lucrurilor. Pentru a ne ajuta să ne împărtășim din El, opera nu trebuie să fie nici prea explicită, nici prea închisă în ea însăși.

Literatura, cea adevărată, folosește imagini, metafore și un limbaj indirect pentru a se apropia de ceea ce depășește inteligența noastră, exprimând, în acest mod, inexprimabilul. De aceea, adevărata literatură nu trebuie să fie nici moralizatoare. Unii autori aleg uneori un ton plin de subînțelesuri, de parcă ne-ar face cu ochiul: „Nu-i așa? Suntem de acord? Acest personaj este nemaipomenit (sau, după caz, înfiorător)?”. Un personaj poate fi fie abject, fie magnific, dar noi trebuie să descoperim singuri acest lucru. Pe scurt, o anumită distanță, o doză de reținere este necesară. Precum Dumnezeu în „a șaptea zi” a creației, autorul ar trebui să „se odihnească”, adică să permită creaturii sale să continue să înflorească, iar cititorului să îi permită să continue actul de creație.

Cititorul devine co-creator, nu complice. Și aceasta este o formă – mai subtilă – de obscuritate dezvăluitoare.

Literatura bună nu încătușează gândirea și sentimentele; ea lasă mintea cititorului – prin ce rămâne nespus – să urce mai sus, depășind ceea ce este vizibil și de înțeles.

„Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, / Dar eu, eu cu lumina mea măresc a lumii taină...”, spunea Lucian Blaga. Poate ceva asemănător a vrut să spună și George MacDonald în eseul său The Fantastic Imagination: „A genuine work of art must mean many things; the truer its art, the more things it will mean.” („O adevărată operă de artă trebuie să însemne multe lucruri; cu cât mai adevărată este arta sa, cu atât mai multe lucruri va însemna”.)

Iată unde se întâlnesc, de fapt, literatura și teologia: teologia, cea veritabilă, nu Îl închide pe Dumnezeu în cuvinte, ci învăluie taina. O formulă dogmatică autentică ne apropie de Dumnezeu, Izvor al tuturor sensurilor, și ne deschide mintea către mereu alte înțelesuri, ajutându-ne să intrăm în comuniune cu El. Scripturile sunt pline de sensuri, au „adâncimea și înălțimea” crucii, pentru a-l parafraza pe Sfântul Pavel. Este mereu ceva mai mult de înțeles, mai multe uși se deschid, și cuvântul biblic nu poate fi niciodată epuizat.

Tot așa, literatura, cea adevărată, este „ca o ceapă” (Roland Barthes), ca dulapul – ușa spre Narnia – sau TARDIS-ul din Doctor Who, ca alte porți imaginare; ea ne aduce spre un interior care este mai mare decât exteriorul și în care fiecare capitol este mai frumos decât cel dinainte.

Nu degeaba „I trust I make myself obscure” („Trag nădejde că-s greu de înțeles”) este formula pe care o iubea Steinhardt și pe care o folosește în „Jurnalul fericirii” pentru a vorbi despre tainele lui Dumnezeu.

Alexandra de Moffarts

Fotografie de Ruxanda Photography / pexels.com