Pentru Maria
Sunt pe drum. Gândurile nu-mi dau pace. Mă frământ. Maria… Măria mea…
Te rog să mă ierți. Mă doare sufletul și groaznic mă mustră conștiința că te-am rănit. Dintr-o prostie. Pentru că mi-am ascultat gândurile și am presupus că știu mai bine decât tine ce o să-mi răspunzi, fără ca măcar să te întreb. Pentru că, într-un fel de care mi-e scârbă frică și rușine, am decis în locul tău.
Dar dacă e să am vreo scuză, e că am făcut-o din iubire. Sau cel puțin din ceea ce atunci am intenționat să fie și am crezut că e iubire. Crezând în idioțenia că „te protejez”. Nu m-am gândit prea departe. Nu mi-am dat seama. Iubirea deci se pare că mi-a fost mai degrabă egoistă, de sine, decât de tine…
Am făcut-o din orbire, din imaturitate, din convorbirea cu interlocutorul greșit; părerile mele, în locul sufletului tău atât de bun și atât de drag mie, pe care atât de dur mi se sfâșie inima că l-am putut dezamăgi. Mă doare fizic. Organic. La propriu.
Nu știu ce a fost în capul meu. Știu doar că te iubesc de nu mă văd și că nu te-aș da pentru nimic în lume, că sub nicio formă nu-mi dau voie să te pierd, că ți-ai făcut pe nesimțite casă în inima mea, și că acum nu mai e cale de întoarcere, trebuie să te știu mereu cu mine, că din mine, din sufletul meu n-ai să mai ieși. Nu ai cum să mai ieși. Ori mă locuiești veșnic, ori din pieptul meu nu mai pleci. Și doar atât contează.
Te rog și te rog și te rog și iar te rog să mă ierți. Nu contează nici ce nici de ce nici cum nici discuția în vânt nici nepriceperea mea infantilă, nici nimic cât contează că TE IUBESC. Și că, iubindu-te, te-am rănit…
Simt, puternic, în adâncul adâncului inimii mele simt că te iubesc, și simt și durerea ce strigă din rana pe care ți-am despicat-o peste toată încrederea și iubirea cu care mi-ai adăpat necondiționat ființa buimacă și mereu întrebândă. Și nu pot să am liniște până nu-mi plec la pământ dimpreună ochii și genunchii, și smerit îți cer iertare.
Mă simt foarte ipocrită făcând-o, dar îmbrățișez această conștiință a nevredniciei mele și, cu tremur cuminte, mă aduc în fața ta dezbrăcată de toate scuzele. Așa cum sunt. Egoistă. Neatentă. Ignorantă. Comodă. Fricoasă. Dar și iubitoare… Mai ales iubitoare…
Încerc, încerc din răsputeri să iubesc cu adevărat, și vezi bine că uneori (deseori) nu-mi iese. Dar nu renunț. Niciodată la iubire.
Te rog să mă ierți. Promit că învăț din asta. Îmi ești înger păzitor, mentor în viață ca să cresc din toate prostiile astea care țâșnesc din mine ca derbedeii fugiți de acasă apucați de streche. Prostiile astea pe care le fac, și pentru care-mi pare teribil de rău…
Pe alocuri (multe locuri) mintea mi-a rămas de copil, încă bâjbâie, încă nu are curajul să privească dincolo de plasa propriilor păreri și gânduri, încă nu are dragostea să aibă grijă întâi de celălalt. Și rănesc. Prostește. Orbecăind prin lipsa mea de experiență. Te rănesc și mă rănesc rănindu-te.
Mă gândesc la tine neîncetat și-L rog pe Dumnezeu să-ți lege plaga dezamăgirii pe care, nerecunoscătoare și nesimțitoare, ți-am altoit-o peste soiul cel bun al îmbrățișării tale calde, cu care m-ai învelit de la început, în care mă ții mereu, și în cuibul căreia m-am culcușit ca Pruncul în ieslea sfântă. Și-L mai rog să toarne peste ea untdelemnul dragostei Lui atotvindecătoare. Să te învăluie într-o slujbă de Sfânt Maslu nonconformist, individualizat, doar pentru tine. Și-L mai rog să mă ierte. Să mă ierte prin inima ta. Și tu împreună cu El...
Iartă-mă că uneori șchiopătez în încercarea de a-ți arăta cât te iubesc. Că ajunge la tine nu ceea ce a plecat de la mine. Că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Și ce contează că eu am crezut că e mai bine să tac, când conștiința mă îndemna să-ți spun, și la finalul zilei, te-am rănit.
Am fost lașă. „Vierme și nu om”, vorba psalmistului. Te rog de mă iartă, și nu-ți pierde dragostea minunată cu care colorezi totul în jur, pensulă de lumină a bunătății tale. Nu mă lipsi de ele. Te rog. M-am îndrăgostit de ele, de sfaturile tale – ghid binecuvântat, de încrederea pe care mi-o inspiri – pernă sub capul meu fugărit de gânduri, de eroismul tău – combustibil al îndrăznelii mele, de râsul nostru electric, dezlănțuit doar între cele două borne: minusul tâmpeniilor mele și plusul ochilor tăi umezi, care nu știu să poarte gând rău.
De cum, prin tot ce faci, prin tot ce ești, mă șlefuiești spre a fi un om mai iubitor, mai blând, mai atent, mai zâmbitor, mai bun. Infinit mai bun.
Mi-e enorm de greu să te știu supărată pe mine.
Iartă-mă.
Te iubesc.
Ana Bănică