A fost odată ca niciodată…

A fost odată, cu vreo patruzeci și ceva de ani în urmă, cea mai frumoasă perioadă din viața unui copil. Anotimpul friguros, geros și înghețat uneori devenea pentru câteva zile cel mai iubit și mai îndrăgit. Iarna cea albă îl aducea pe Moș Crăciun cel roșu!

Din câte îmi amintesc, căci e tare demult, toată bucuria mea și a surorilor mele era brăduțul împodobit, căci aveam unul mititiel (așa era pe vremea comunistă), darurile de sub brad și întâlnirea efectivă cu Moșul.

Ei, dar să o iau cu începutul!

Crăciunul pentru mine și surorile mele însemna și pregătirea duhovnicească pentru suflet cu post (căci țineam tot postul, la fel ca oamenii mari), Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Desigur, marea grijă era să fim cuminți, să facem curat în cameră și în șifonier, să vorbim frumos. Altfel, spunea mama, Moșul vede tot și notează și nu aduce daruri copiilor neascultători sau răi.

În afară de preocuparea de a fi cuminți și ordonate, era așteptarea momentului venirii Moșului celui mai iubit de pe glob. Nu-l vedeam niciodată, și totuși era palpabil, era viu, exista prin darurile pe care le găseam sub brad! Pentru mine, acum, la 53 de ani, Moșul este la fel de iubit și de așteptat ca atunci − la o altă măsură a înțelegerii, firește.

Dar ce nu pot uita niciodată era certitudinea mea de copil că EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN cu adevărat! Știam, desigur, de Sfinți, de îngeri, de îngerul nostru păzitor, dar, așa cum credeam că există Dumnezeu, la fel credeam că există și Moș Crăciun.

Și, Doamne, cât am plâns când am aflat că nu există! Eu, care visam că vine Moșul cu sania lui cu reni și mă ia în zbor spre Tărâmul de Gheață, unde este Împărăția lui și a cadourilor!...

Eram mare, aproape de clasa a IV-a, cred, când de la colegi am aflat că, de fapt, Moșul este mama și tata. Îi iubeam pe mama și pe tata, dar iubirea pentru Moș era uluitoare. Acum știu că Moșul este fiecare sfânt pe care îl iubim și îl chemăm în ajutor. Dar atunci am plâns amarnic după el, după reni și sanie și tărâmul fermecat...

Despre Moș am vorbit cel mai mult pentru că pe el l-am iubit cel mai mult. Dar la țară, când mergeam în vacanță de iarnă, bucuria era dublă! Mă duceam cu toți copiii din sat la colindat. Nu aveam noi voce, dar bucuria de fi împreună și de a primi tot felul de bunătăți era de neratat!

Restul… cozonacii făcuți de tata, prăjiturile făcute de mama, mâncarea de dulce, pe toate le așteptăm cu nerăbdare, copii fiind după post și oarecare nevoințe potrivite cu măsura noastră.

Crăciunul rămâne și pentru copiii, și pentru cei mari, „Sărbătoarea de suflet”. Copilul trăiește bucuria sărbătorilor în jurul bradului, colindelor și darurilor alături de Moșul încă iubit și așteptat. Adultul trăiește bucuria copiilor retraindu-și copilăria și timpul fericit, putând povesti acum și el:

„A fost odată ca niciodată un Moș cu sanie și reni, venind pe horn la copiii cuminți…”.

Maica Iustina de la Mănăstirea Hurezi

Fotografie de Pr. Daniel Anghel