Toţii Părinţii vorbesc despre asta. Te umpli pentru o clipă de bucurie, de dragoste, de nădejde, de rugăciune, şi crezi că nu-L vei mai pierde niciodată pe Hristos. Dar starea aceasta se duce. Repede. Cum a venit. Te apuci și plângi în întuneric și nu mai știi în cine crezi.
Clipele acestea se aseamănă întrucâtva cu o bucată de mercur pe care vrei să o ţii în palmă şi nu poţi, pentru că-ţi alunecă mereu. Tu te străduieşti, dar ea e atât de fină, că-ţi scapă printre degete. Încerci să o ţii, totuşi, ca pe o mare comoară, stai nemişcat, eşti atent, o priveşti, dar faci ceva, cumva, o mişcare greşită, un gând de nimic, şi ai pierdut-o. Te trezeşti iarăşi în întuneric. Dar iată că, după o vreme, Dumnezeu picură alta, şi încerci să priveghezi, ca să nu o pierzi măcar pe aceasta, dar o pierzi şi pe ea de îndată. Ești neghiob. Domnul însă picură alta. O pierzi şi pe aceasta. Iarăşi picură. Iarăşi pierzi. Picură. Pierzi. Şi tot aşa, netotule!
Dar nu te deznădăjdui! Dacă vei stărui în această lucrare, în încercarea neputincioasă de a împlini poruncile lui Dumnezeu, la un moment dat se va întâmpla ceva uimitor. Nu că ţii tu mai bine picătura de har, sau că eşti tu mai vrednic − departe de tine, nimicule, acest gând! −, ci adevăr este că Dumnezeu cel atotmilostiv îţi trimite mai mult şi mai des. Şi le scapi şi pe acestea. Şi mai mult, şi mai des, şi mai mult! Până într-o zi, când picăturile se fac şuvoi, şi nu va mai fi nevoie să le ţii cu mâinile în căuş spre a nu le irosi, pentru că Dumnezeu deja le trimite ca o ploaie. Ele curg peste tine, tu nu poți să le ții, dar nu mai are importanță − este Hristos. Peste tot. Apoi se descuie Cerul și curge ca un potop, şi atunci nu mai ai nevoie de atenţia speriată şi de apăsarea dureroasă a luptei, căci atunci începe zborul acela lin, începi să simţi ce este nepătimirea, pacea care nu se mai ia de la tine, plimbarea prin Împărăţie. Hristos.
Chiar dacă noi, vai de noi, nu am trăit această a doua venire, trebuie să avem nădejde mare, fiindcă am citit la sfinții de aproape de noi, la Gheron Iosif, la Sfântul Siluan, la marele Sofronie și la alții de și mai de aproape, care umblă printre noi și azi, că, iată, aceasta este calea curățirii inimii. Aceasta am citit, că este a doua venire a harului, care de acum înainte îl însoţeşte neîncetat pe om. Acestea au trăit sfinţii. Spre ei să privim.
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu