A doua oară la Sfântul

Suntem din nou în Fourka. De praznicul la Sfântului Paisie ne-am dus la Souroti, la priveghere. Erau foarte multe mașini în parcările din jurul mănăstirii... nu am mai văzut niciodată atâtea mașini la un loc! Ce mulți oameni a adunat iubirea Sfântului Paisie... Incredibil!!!

A trebuit să lăsăm mașina la intrare și să mergem pe jos până la mănăstire. Doi din cei cinci copii ai noștri au rămas la mașină, pentru că adormiseră.

Slujba se auzea peste tot, prin boxe. Maicile cântau din inimă și umpleau văzduhul. Dar noi, în afară de „Kirie Eleison” („Doamne miluiește”), nu înțelegeam nimic.

Biserica era plină și închisă deja. La mormânt se stătea la o coadă foarte-foarte lungă… așa că nu am rămas. Ne-am întors în parcare și am stat pe lângă mașină. Eu am adormit cu copiii, Daniel m-a trezit când a început Liturghia. Urmăream slujba pe telefon.

La un moment dat, am vrut să iau ceva din mașină și, din neatenție, mi-am trântit ușa peste mână. Mi-am prins un deget de la mâna dreaptă. Și… totul s-a schimbat într-o clipă.

Am urlaaaaat! Doaaaamne, ce durere!!!

Ce să fac acum? Ce să facem? Nu mai puteam să gândesc limpede. Nu aveam nimic la noi, nimic rece sau care ar fi putut să ajute. Mi-am adus aminte că văzusem niște corturi de prim-ajutor, dar erau sus, și cei care dirijau circulația nu ne-au lăsat să urcăm cu mașina. Simțeam că leșin. Am crezut că mi s-a rupt osul și o să rămân fără deget! Zvâcnea puternic degetul, și împreună cu el îmi zvâcnea creierul.

Daniel a zis că e mai bine să mergem la spital, la Salonic, la urgențe, ca să-mi facă o radiografie. A pus Waze-ul și am plecat. După vreo jumătate de oră am ajuns în fața unui spital, numai că era închis. Portarul ne-a scris alt nume de spital pe telefon.

Eu mă tot văicăream și mă gândeam că mi-l pune în ghips sau mă operează… Și binecunoscutele întrebări: „Oare de ce acum? Ce ispită mai e și asta? Ce lecție? Cu ce am greșit?” și așa mai departe.

Am ajuns cu greu, după ce am intrat pe niște străduțe înguste și întortocheate, pentru că drumul era în lucru… O întreagă aventură, noaptea pe la ora 3:00.

Auuu! Auu! Au! Durerea acută m-a istovit. 

Când am ajuns, a trebuit să merg singură înăuntru. Am intrat în spital, dar pe altă parte. Era pustiu, nici un om, doar multe indicatoare pe care nu înțelegeam ce scrie.

Am umblat pe acolo bezmetică până când a apărut o asistentă și m-a călăuzit prin semne. Am ajuns în zona de primire a pacienților.

Dintr-odată nu mai eram turist, eram un pacient. Am primit o brățară cu un număr și atât.

Un miros greu m-a izbit, și ceilalți oameni adunați laolaltă de durere. Unul cu perfuzie, altul pe targă, unii adormiți, alții cu ochii în ecrane. Un bătrânel uscat abia mai respira.

Mi-era frig, foame, somn și m-a cuprins o senzație de înstrăinare în mediul acela rece și ostil.

Am vrut să fug, dar degetul era umflat și vânăt, așa că am rămas.

Parcă nu mai eram în Grecia…

M-am rugat la Sfântul Paisie și mi-am adus aminte de câteva secvențe din film, când era și el în spital.

Doctorul ortoped era obosit și imun la durerea mea. Cred că văzuse multe la viața lui, deși era foarte tânăr. Mi-era și rușine că am venit în fața lui cu așa o prostioară. M-a trimis la X-Ray în altă parte și am mai așteptat o oră, ca să aflu rezultatul. Între timp a apărut Daniel... Prezența lui m-a ajutat mult.

Apoi am aflat că degetul nu e rupt și am plecat mâncând pământul. Inima mi s-a ușurat și am mulțumit Domnului că am scăpat așa ușor.

În drumul spre Fourka am văzut răsăritul! Ce mare binecuvântare!

Cred că am trecut prin pățania aceasta pentru a realiza de câte rele ne păzește Dumnezeu. Anul trecut ni s-a stricat mașina după ce am plecat de la Sfântul. Dar totul e bine când se termină cu bine...

Ioana Todor