Ultimele versete din cartea profetului Avacum au fost numite „Marele totuși”: „Chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da rod, iar câmpurile nu vor mai da hrană, totuși eu mă voi bucura în Domnul.”
Smochinul, ogorul și grajdul gol vorbesc despre foame și despre nesiguranța zilei următoare. Avacum duce până la capăt inventarul pierderilor. După ce numește tot ce s-a risipit, rostește: „totuși”.
Câmpurile rămân sterpe. Lipsurile rămân. Pierderea încetează însă să-i cuprindă întreaga viață.
Mi-am amintit de aceste versete gândindu-mă la un recital de chitară clasică la care am asistat cu câțiva ani în urmă.
Între două piese, interpretul ne-a povestit că, la vizita sa precedentă, cineva îi furase chitara înaintea concertului. Artistul a găsit un alt instrument, a urcat pe scenă și a cântat. A relatat întâmplarea cu simplitate, fără să caute compătimirea publicului și fără să așeze furtul în centrul serii.
Povestea m-a uimit. Neplăcerea își cere astăzi aproape imediat o scenă. O ofensă măruntă poate ocupa o zi întreagă. Iritarea își caută repede martori și sfârșește prin a-i împovăra pe cei din jur.
Plecarea lui ar fi părut firească. A rămas în fața oamenilor veniți să-l asculte și a cântat pentru ei.
Profetul vede tot ce s-a risipit, iar din mijlocul pierderii Îi răspunde lui Dumnezeu.
Muzicianul privește ceea ce i s-a luat și rămâne atent la oamenii din sală.
Împrejurările ne pot răni, ne pot tulbura planurile și ne pot lua lucruri prețioase. Puterea de a hotărî ce vom dărui mai departe rămâne a noastră.
Avacum se bucură fiindcă Dumnezeu rămâne atunci când sprijinul dispare. În lipsa roadelor, descoperă că nu totul poate fi pierdut.
Răspunsul chitaristului a fost concertul. Cineva îi luase instrumentul, dar a refuzat ca furtul să ia și muzica, întâlnirea, bucuria celor adunați în sală.
Profetul spune „totuși”; muzicianul îl cântă.
Un cuvânt care poate deveni rugăciune în clipele în care trecutul nu mai poate fi îndreptat:
Doamne, acestea sunt lucrurile pe care le-am pierdut. Aceasta este lumea în care trebuie să trăiesc. Ajută-mă, totuși, să păstrez viu în mine ceea ce poate deveni dar.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Naum Vynohradov / pexels.com