În vară am dat admitere fiecare pe la ce liceu ne-am dorit, eu am intrat la arte.
Carte se făcuse, dar cu prețul unui stres inuman. Ăștia, corijenții profului, am luat toți peste opt, și cu nouă optzeci la română am intrat oriunde am poftit. În liceu am făcut mate din nou cu bucurie în stomac. Respectul pe care l-am primit inițial a fost generat, paradoxal, tot de numele profului.
La prima oră, văzând-o că intră, am țipat toți de bucurie, pentru că la 9B arte vizuale a fost repartizată Irini Papanicolau, o apariție recentă în oraș, o lady din aia totală, venită tocmai din Grecia, care vorbea româna perfect, cu un ușor accent, cred că fusese căsătorită cu un român, și care era atât de radios occidentală, că nu puteai decât să vrei să-i stai în preajmă și s-o asculți, chiar dacă șoptește cifre. Clasa 9A muzică a nimerit la profesoara dintotdeauna a liceului. Ne pusese Dumnezeu mâna în cap. Era atât de frumoasă, că mi-am promis că voi da numele ei unui copil, și chiar am făcut-o.
Ea și-a început lecția anunțându-ne că vom studia în profunzime în primele săptămâni mulțimea numerelor naturale și ce se poate opera în ea. Că este infinită, însă că infinitul ei e mai mic decât infinitul altor mulțimi de numere, în care este inclusă. Pentru că eram clasă de artă, a pornit de la premisa că nu făcusem cine știe ce matematică. Așteptările ei erau minime, așa că întrebat dacă știe cineva cu ce literă se notează această mulțime. Ha ha. Lumea știa cu ce literă se notează. Atunci dacă știm să enunțăm matematic definiția ei; și aici nu s-au mai ridicat mâini. Ea scris-o atunci pe tablă și a întrebat dacă cineva poate să citească în limba omenească ce vor să spună semnele acelea, și atunci mi-am adus aminte perfect o scenă la început de gimnaziu. Fără să fi predat asta, profu de mate a scos la tablă băiatul din ultima bancă și i-a poruncit: elevul Iacob, scrie condiția de existență a lui N. Elevul Iacob ca prin minune știa, și a scris șirul ăla. Pentru că fusesem blocată de uimire cât e de deștept Iacob, dacă s-a născut cu așa ceva în creier, mi s-a întipărit și mie. Am ridicat mâna și am spus că Mulțimea N este șirul ordonat, n, n+1, al numerelor întregi nenegative care se pot număra. Sau ceva de genul.
Ah, cum te cheamă? Răvnic Maria Cosmina. O, ce nume frumos! Dragă Cosmina, de la ce școală vii? De la Generală 3. Aaaaa, wau, ai făcut matematica alături de maestrul B, corect? Extraordinar, ce șansă, ce șansă! De la el știi cu siguranță această definiție.
Ei bine, de la elevul Iacob știam această definiție, dar în acel moment nimic nu era mai important decât că mi-am câștigat în noul colectiv prenumele! Aveam un prenume! De aici până a face echipă cu Dana ca să-și poată ține profa asta sublimă orele cu cineva, până la momentul în care am devenit un fel de elevul Iacob (la disperarea profei, puteam traduce pentru Coturbaș ecuații, că aveam frați mai mici, ea biata nu putea, nu avea limbaj atât de infantil) și să iau zece „pentru pedagogie”, cum argumenta. De la asta până la lidership n-a mai fost decât un pas.
Irini a salvat Cosmosul în inima mea. Cosmosul frumos, cum zicea, perfecțiunea creată de Dumnezeu pentru care cifrele erau doar un translator eficient, care să încapă pe un caiet, în spațiu mai restrâns decât un roman de literatură nesfârșit. Dar care descriu lumea Lui la fel de bine. Ne arăta ca exemple poze cu mijlocul florii soarelui și ne scria pe tablă ecuația care creează acel algoritm și dictează naturii acea formă. Și multe altele. Doar să vedem, să visăm. Să visăm.
De iubire, mi-am făcut mereu tema minimală și îi ajutam în pauză și pe cei care doreau să și-o facă. A avut o inspecție de grad, și nu ar fi putut demonstra că ar fi predat integralele vreodată la artă dacă eu și Dana n-am fi fost cu mâna sus permanent și nu am fi umplut tabla. Ne-a ținut numai în zece, la nivelul la care se predau materiile realiste la liceele vocaționale – aici eram de zece. Nu i-am spus niciodată că proveneam dintre corijenții maestrului.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!