Pasiunea mea pentru gătit s-a înfiripat târziu, după ce-am plecat de-acasă, după terminarea facultății (ani în care mi s-ar fi părut o erezie să sacrific cititul pentru a-mi găti), după ce-am schimbat orașul. Mai exact, după ce m-am căsătorit și-a prins contur propria mea bucătărie, cu blat de lucru, plită, cuptor, oale, tăvi, tigăi, linguri de lemn și toate celelalte. Atunci când am avut mână liberă să mă descurc cum știu. Când n-a mai fost nimeni care să mă urmărească sau să mă critice: „Vezi că nu faci bine!”. De-atunci, de pe vremea când soțul meu mi-a zis prima oară că supa de fasole pe care i-am făcut-o (la cerere expresă) „e un pic cam clară”, am încercat, cred, sute de rețete. Inițial căutam cam orice, pentru că nu știam să fac mai nimic în afară de ochiuri, brioșe sau cartofi într-o formă sau alta.
Nu știu de ce aveam impresia că gătitul e ceva peste puterile mele, când mă ținusem toată viața departe de această artă... Treptat, am descoperit că a pune mâncare pe masă zilnic pentru ai tăi e un mare exercițiu de creativitate, pentru că trebuie să te reinventezi constant. Pe nesimțite, asta s-a întâmplat și cu mine. Din momentul în care mi-am dat seama că dragostea se impregnează în ceea ce gătești, a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Am fost autodidactă, dar m-am și inspirat constant de la oamenii pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale. Un detaliu semnificativ e că am văzut cum în mănăstiri rugăciunea dă gustmâncării, și acum încerc, pe cât pot, să fac și eu asta. Chiar și numai semnul Sfintei Cruci făcut deasupra oalei cu mâncare e mare binecuvântare pentru cei care vor gusta...
Și, pentru că cei mici se țineau tot timpul după mine prin casă, ca să reușesc să-mi fac treaba, îi lăsam să se joace pe lângă mine când încropeam un aluat – aluaturile, ce terapie! – și așa a început gătitul nostru împreună. Ceva deosebit s-a întâmplat când, într-o primăvară, în Sâmbăta lui Lazăr, am copt niște pâinici tradiționale din Cipru, „lăzărei”.
Prima oară am încercat în 2021, iar apoi am continuat an de an. Pentru noi e deja tradiție, și copiii așteaptă cu drag și nerăbdare. Și eu mă bucur alături de ei, chiar dacă nu-mi e totuna să mă dau peste cap cu toate celelalte treburi... Însă, când m-am necăjit de nemairăzbitul cu primenitul casei, mi-a pus Domnul gândul că, totuși, merită această mică osteneală a mea.
În mod sigur, când vor crește, își vor aminti că mama cocea împreună cu ei pâinici dulci în cinstea Sfântului Lazăr, că repetau împreună colindul lui Lazăr, că primeau o icoană frumoasă de colorat, că toate vazele erau pline cu flori în așteptarea praznicului Floriilor, că după-amiaza înveleau frumos „lăzăreii” și mergeau la Catedrală la Procesiunea de Florii și împărțeau pâinicile prietenilor... Am această nădejde că-și vor aminti și că vor vrea să facă și ei același lucru pentru copiii lor.
Tot cu trecerea anilor am ajuns să înțeleg cât e de valoroasă această simbolistică a praznicelor noastre ortodoxe și că tradiția e ancoră mult-folositoare sufletelor noastre. Prin urmare, am extins obiceiul de a pregăti ceva împreună și cu ocazia altor praznice. Coliva pentru Sfântul Teodor Tiron e nelipsită, doar Marele Mucenic e unul dintre ocrotitorii noștri!
De 4 ani coacem turtă dulce de post la Praznicul Sfântului Nicolae și, în cinstea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, am încercat vestiții „mucenici moldovenești” de două ori.
De praznicul Sfântului David din Țara Galilor (despre care am aflat recent printr-o cărticică de la editura Potamitis), am făcut cu ei anul acesta prăjiturele galeze, iar de praznicul Sfintei Maria Egipteanca pâinici, în amintirea celor trei pâini pe care sfânta le-a luat cu ea în pustie.
Urmează Sfintele Paști, când nădăjduim să facem iarăși o pască frumoasă, neapărat cu cruce împletită deasupra, ouă roșii vopsite cu coji de ceapă și decorate cu frunze și flori culese de copii și, cine știe, poate încercăm și primul nostru mult-dorit... cozonac. O, de când își așteaptă rândul!
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!