Văzând că nu mă face câine, cum în filmul Arabela se putea cu o simplă baghetă, și că Dumnezeul creștin, de care știam vag de la bunica, e mai neputincios decât regizorul ceh, l-am detestat profund și, concomitent, i-am icnit din fiecare neuron și picătură de sânge că trebuie să mor. Și să moară și profu. Repetitiv, până s-a rupt firul.
Am adormit buștean și părinții nu m-au putut urni până seara. Trezindu-mă, am intrat în alertă că nici rugăciunea cu muritul nu mi-a fost băgată în seamă. Așa că trebuie repede să mă descurc pe cont propriu. În jurul meu, în ultimul an vreo trei copii „răi, de să-i bați și așa, morți! cum să le faci așa ceva la părinți?”, comentau vecinii – s-au spânzurat la pădurice. Unii pentru note la școală, alții de frica unei pedepse oarecare. Deci trebuia să fac rost de sfoară, că de urcat în copac știam preabine.
Clasa asta era de zece la orice materie pe regiune și omul ne transformase pe toți la final de gimnaziu într-o haită de animale feroce sfâșiindu-se reciproc. Și eu m-am trezit rugându-mă să devin câine maidanez fără stăpân. ACEL CÂINE, exact acel câine, mă fixasem pe el ca un schizofrenic. Căutând sfoară prin casă, am găsit doar niște câlți din barba măștii unui fost Moș Crăciun dubios, care mereu ne băga în boală când venea. Nici nu știam că decedase și că uitase fix la noi în debara masca aia de mort împăiat.
Până să fac eu rost de funie pentru la pădurice, a sunat iar ceasul de dimineață și a trebuit să merg așa ‒ palidă, albastră, privind în gol, în rigor mortis, că abia mi-am legat șireturile – din nou la școală.
Nu știu de ce, că elevii clasei a opta B nu erau grup țintă, dar inspectoratul s-a activat în ultima săptămână de ore și a trimis și la noi în clasă, și la clasele alăturate, tam-nesam, un preot. Înainte să se introducă în orar disciplina religie, l-au trimis fără motiv aparent, pur și simplu. Să ne vorbească așa, tot ca din senin, despre păcatul deznădejdii și despre ce înseamnă sinuciderea.
Nu știu de ce exact la noi, pentru că la noi în clasă nu se omorâse nimeni. Fratele lui Mihăluță, colegul meu de bancă, era mai mare, deci fusese la altă clasă când se spânzurase cu cureaua lui taică-său, pentru că a dat iarna cu săniuța peste un polițist pe trotuar și acela l-a băgat în sperieți, i-a spus că-l va găsi și-i va băga toată familia la pușcărie din cauza lui, deci a murit că era prost, corect? L-a crezut pe polițist.
Fratele Anei, ăla micu, s-a spânzurat de țevi în baie pentru că profa de latină nu l-a trecut, l-a lăsat corijent peste vară, deși a implorat să fie ascultat pentru îndreptarea notei, dar ea a refuzat. Auzind vestea a doua zi că lipsește că e mort, femeia a replicat copiilor în clasă că așa-i trebuie dacă nu învață, că societatea n-are nevoie de paraziți. Era la 5C, nu la noi, avea doar 11 ani.
Iar fata aia de lângă blocul nostru, care s-a aruncat de la balcon în același an cu toți ăștia, a zburat când a intrat taică-său în casă de la serviciu și ea nu știu ce făcuse și nu putea remedia – ei, bine, în afară că era greșeala ei, era la altă școală. Și apoi a urmat băiatul de la pădurice care, tot după o prostie făcută de el singur, s-a pedepsit proactiv, din responsabilitate, pentru că nu a îndurat s-o mai facă părinții. Copiii ăștia se inspirau unii de la alții, dar nu erau de la noi din clasă, ce să vrea popa cu noi? Era epidemie de sinucideri, dar noi, ăștia de la 8B, eram ok. Oricum îi înțelegeam perfect pe cei cu păduricea și cu țevile. Moartea în liniște era mai blândă decât cea în urlete. Părinții urlau de se dărâma blocul când te anunțau că te omoară, singurul lucru enervant e că nu terminau, se opreau la un moment dat. Cu promisiunea că reiau procesul altă dată. Dar tu mureai oricum. În felul tău, mai mult sau mai puțin aparent.
La magazinul de metalo-chimice nu au avut funie la prima oră. Dar chiar nu pricepeam acum ce căuta popa ăla la noi în clasă ‒ la noi erau toți vii. Sau o fi avut aia mică a lui Pupăză, alintata aia cu bonă până în clasa a patra, vreun coșmar, și a vorbit în transă, în somn? Aia sigur nu doarme singură, la cât o cocoloșesc!
Musafirul nu avea nimic deosebit. Nu-i țin minte chipul. Era un om cu chelie, cu ochelari, în reverendă, extrem de stresat. Stresul lui avea gustul lamei de bărbierit, cu care ne zgrepțănam caietele când greșeam ceva cu stiloul. Își ștergea ochelarii încontinuu. Se luase de noi fără introducere, ca și cum am fi făcut ceva, și ne aducea argumente că de ce e rău să te sinucizi. Că provoci durere părinților care te-au crescut. What? Ce produci??? Durere? Părinților care s-ar bucura că mori? Părinților care ți-au promis anual, lunar, sau unora zilnic, că te omoară? Comunității. Ceee? Cui i-a păsat vreodată?! Care comunitate? Trupului Bisericii. Ce e aia? Tocmai pășisem cu un picior afară după 50 de ani de comunism, padre. Noi nu călcasem în biserici, eram din cei botezați în ascuns acasă, în lighean de plastic, ca să nu ne trimită partidul părinții la Canal. Prima și ultima întâlnire cu un popă.
Dar omul ăla mi-a dat o informație foarte importantă, de care nu știam. Dacă te sinucizi superi așa tare pe Dumnezeu, că nu te mai primește în Rai. Nici bunica și nici altcineva din familie nu au abordat vreodată cu mine un astfel de subiect, așa că pur și simplu a fost prima dată când am aflat. Cum era să-i apuce așa, tam-nesam, să-mi dea idei?
Sinucigașii stau în iad, cu cei ce i-au adus acolo, dară. Asta chiar sună nasol. Nedrept. Dacă ar exista cea mai mică urmă de dreptate pe lume, aia e inversul arhitecturii iadului. Era enervant cât de nedrept putea fi Dumnezeu. Nici nu merita să mori să-L întâlnești. Să-I spui că, ce…?
Am jucat și repetat în cap, când am vrut să mă calmez, de zeci de ori scena cu funia, dar n-am mai cumpărat-o, pentru că a venit popa ăla fără carismă, șters ca om, dar stresat, și m-a durut stresul lui. Cine o fi omul ăla? Copiii mei, care sunt extrem de mișto și chiar și buni la mate, nu ar fi existat dacă nu intra el la 8B în ’92. Cum l-o chema?
Tot în aceeași zi, având nevoie aproape toată clasa de o ultimă notă pentru închiderea situației, proful a intrat sictirit, nepăsător… Era clar că se discutase cu el, pentru că a spus dezgustat scoateți o foaie de hârtie și a scris pe tablă cea mai banală și mai jignitoare problemă, din cele pe care le rezolvam jucându-ne în clasa a treia, delectându-ne cu metoda grafică, doar că acum era transportată într-o ecuație algebrică. Toți ar fi trebuit să știm, poate mai puțin Rotaru și Colțuneac, care abia au trecut clasa și când erau mici. Rotaru e în ultima bancă, poate să copieze de la Lazarovici sau de la Iacob, care sunt genii. Dar ce facem cu Colțuneac, care e în banca unu, în fața mea? Nu poate copia de la mine, îl vede ăsta cum se tot zvârcolește și se întoarce milog, și-i dă nota unu.
Am scris frumos și caligrafic. Repet, problema era banală, pe om l-a convins cineva cu putere din ierarhie să ne treacă, și mai mult chiar nu putea face. Pentru că am terminat în câteva minute și nimeni nu a dus încă lucrarea de control semnată la catedră, am mai rupt o pagină și am scris cât de urât am putut eu problema rezolvată încă o dată pentru Colțuneac.
Colțuneac și Rotaru aveau scris ilizibil de mici. Caiete din alea tăiate cu roșu de sus până jos. Cred că m-am descurcat să scriu ilizibil și totuși lizibil, să-și ia și el zecele, că rămânea repetent.
Ridicându-mă, am lăsat foaia semnată „A. Colțuneac” în colțul de sus să alunece pe banca lui și mi-am dus fișa la catedră. În urma mea s-au ridicat toate fetele de pe rând: Ungureanu și Isaic, Solcan și Vraci, Băsu și Lupașcu. Revenind la locul meu, am văzut că pe pupitrul lui Colțuneac zăcea un evantai de foi cu scris care mai de care mai ilizibil, ilizibil cu personalități diferite, semnate „Colțuneac Adrian”, din care el nu știa pe care să aleagă să o ducă. A luat una la întâmplare, pe restul le-a pitit în bancă. Cred că le păstrează și acum.
Când proful a adus după o oră lucrările corectate, care aveau toate nota zece, a întrebat tunător:
- Colțuneac?!!! Ești idiot?
Copilul a înghețat, toate fetele au înghețat, ne-a prins boul. Nu mai bine murea?
- De ce, elevul Colțuneac, ai lăsat la catedră trei teste???
Doamne, copiii de pe toate rândurile au lăsat foaie semnată cu numele lui fără să știe de noi…
- Ai vrut să-mi arăți la disperare că știi mai multe metode, nărodule?
Of, Doamne, oare o fi trecut atunci și Rotaru? Voi mai știți ceva de Rotaru?
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!