Stau și mă gândesc de ce nu ne-am scrântit la cap atunci în masă. Suntem încă funcționali. Dar recunosc că pauza aia între două țipete de clopoțel a fost masacrul identităților noastre. Ni s-a arătat că noi nu suntem noi. Am fost jivine încremenite în supraviețuire, nu am oprit nicio lovitură, nu am ridicat glasul pentru nimeni, nu am luat apărarea nimănui.
Noi. Ăia care ne prindeam pe nevăzute de mâini pe scena Casei de Cultură la cor ca să nu ne tremure fiecăruia vocea odată cu corpul la festivalurile pentru partid și popor. Cei care înghețam împreună, pe drumul dintre Suceva și Șcheia, puși în șir indian, cu fața la drum, obligați de o tanti care patrula cu un megafon să zâmbim, dar acest zâmbet forțat, după o oră, durea fioros obrajii. Eram obligați să agităm de la șapte dimineața la nouă seara niște flori cu tijă de sârmă și petale de hârtie creponată confecționate la ora de lucru manual, deși mâinile noastre slăbiseră ca și hârtia aia făcută praf, totul cu promisiunea că pe lângă noi va trece în fugă mașina preiubitului conducător și a preadistinsei sale soții vizitându-ne orașul, dar ei alegeau în ultima clipă, ca strategie de securitate, altă rută decât cea anunțată, și școlile înșiraseră copii între localități degeaba. Noi. Cei pe care profa de română Boroș se chinuia să-i sensibilizeze cu texte la care ea plângea recitând, profa de engleză Plămadă să-i stabilizeze emoțional prin blândețea ei însorită de ardelean, iar profa de geografie Rugină să le ofere noi orizonturi, stimă de sine și sfaturi de viitor.
Profa de muzică Macovei îmi spunea că în viață o să cânt, aveam cel mai generos ambitus din suta de copii coriști ai școlii și nu falsam niciodată. Proful de desen Ionașcu mi-a prezis că am talent și la pictură, și la comentat imagine, și că voi intra cândva la o academie de artă. Domnișoara Boroș că nu, din contră, voi deveni scriitor. Pentru profa Baraboi de sport am fost revelație întrecând finaliștii pe județ la alergări cu o lungime întreagă de stadion la o competiție de rezistență și mi-a spus că, dincolo de medalia adusă școlii, am o reziliență de fier pentru kilogramele mele și că viața nu mă va doborî ușor. Bunicii continuau cu nădejdea lor că într-o zi voi spune vremea la televizor, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, fac chiar acum.
Toți oamenii ăștia ne prețuiau, ne binecuvântau și ne formau, iar catalogul gemea de zece curat pe toate șirurile… În timp ce toți cei care nu-i puteam construi acelui uriaș vila eram corijenți la mate.
A venit următoarea oră a lui, în ultima săptămână din an. Prima de după ședință. Cea cu tensiune. Șansa să reparăm mediile.
Celor corijenți în primele două trimestre li s-a scris o listă de zece exerciții lungi cât lățimea tablei. Limpede. Câte rezolvi corect, aia ți-e nota. Fără ajutor, fără să fii întrerupt când ai o eroare; nu ai decât s-o descoperi singur și s-o îndrepți. Sau nu, și ești oprit, nu sari mai departe la alt rând. Nu erau înfiorător de grele decât ultimele, de la al șaptelea în sus. Se vedea că e forțat să-i treacă măcar pe unii, măcar pe ai celor care au făcut scandal.
Eram atât de uniți, că ne-am împletit ideile ca un cor care nu putea șopti ca să nu se ia nota unu, dar urla din depărtarea gândului clar, fiecare pas fiecărui coleg pricăjit, ca într-o rugăciune comună, ca la o slujbă fără de cuvinte. Slujba de cifre. Unii imploram pentru cel de la tablă spunându-I lui Dumnezeu că, dacă există, să iasă la interval, că și Colțuneac e om.
Îmi aminteam fețele lor de când erau mititei… Cătălina, în prima ei oră de clasa întâi, a recitat pe de rost Luceafărul până a oprit-o învățătoarea, că nu o mai putea urmări niciun copil de cât de departe dusese poemul. Otilia a umplut o tablă de urări de început de an pentru noi cu scris caligrafic, cu litere mici de mână; venise la școală scriind cursiv la fel cum eu venisem citind cursiv. Mădălina cânta la pian ca pentru concert, Tudor și cu Răzvan erau campioni mondiali la înot.
Colțuneac și-a luat cinciul, Pântea șasele, Corduneanu șaptele.
A venit rândul meu, am rezolvat tărăgănat, dar relativ ușor primele șapte rânduri, l-am auzit pe „alfa” sâsâind din ultima bancă victoria unui yesssssss și mi-am mai revenit, copiii sunt cu mine, sunt bine, sunt bine, m-am luat de piept cu rândul opt, dar fără stresul inițial, tehnic nu mai eram corijentă!!!! Șapte era și el ok, chiar dacă nu reușeam mai mult.
Proful, intrigat, a început să-mi ceară să dau explicații cu voce tare ce fac acolo; doar mie, nu mai ceruse nimănui. Și am început în acel moment să simt cortizolul ăla nenorocit legându-mi limba, înțepându-mi tălpile, am început să sacadez cum r-r-rezolvăm întâi interiorul p-p-p-parantezei, apoi operațiile de împpp – p p p părțire și înmulțire, apoi celelalte, cum extragem ffffactor ccc ccc-comun, cum rr-radicalul acesta are dupppă rezolvare la interior un ppppătrat pppperfect și îl extragem și tot așa. Am terminat și, îngrozită și copleșită de stres, am început rândul nouă, pe care știam că nu-l voi termina bine, pentru că la jumătatea lui era ceva greu pentru mine, erau prostiile alea pe care nu le stăpâneam, dar am vrut să duc la jumătate din prudență, să nu-mi ciupească din nota opt cumva, nu știu. Copiii mă priveau fără să respire, nici nu știau că pot face și altceva decât să desenez.
Am avut o primă ezitare, așteptam ca proful să mă oprească, să-mi spună eleva Răvnic, treci la loc, ai opt. Nu m-a oprit, m-a lăsat să mă încurc, descurc, încurc și a izbucnit: AAAAA! Deci mătăluță nu știi operații banale cu baze? Inadmisibil. Astea sunt operații de nota cinci! Nu le știi? Te bâlbâi la așa ceva?! Nu meriți cinci, ești de patru, dar îți dau de milă cinci.
În prima secundă nu am realizat, am așteptat să fie o eroare a programării Creației și să se remedieze instant, în a doua, cea în care a scris nota apăsat, cu stiloul, în catalog eram în bancă țeapănă, mă durea ceva ca un cuțit în inimă, în jurul meu copiii murmurau blocați, omul își încălcase propria regulă, enunțată mai devreme. Mă retrogradase la cinci rânduri, deși făcusem trei peste. În a treia secundă am izbucnit în cel mai adânc plâns din viața mea, cel în care treci cu capul prin lemnul băncii și prin al parchetului și o iei cu fruntea la vale prin pământ.
Mă călcase sub bocanc, mă distrusese. Mă lăsase repetentă, mă ucisese, mă ucisese deja folosindu-se pervers de mâinile părinților mei care vor desăvârși fizic ce a început el completând cu cerneală o cifră. Eram convinsă că părinții mei mă vor bate până-mi dau ultima suflare sau mă vor arunca de la balcon și mă vor îngropa, pentru că îmi repetau des eu te-am făcut, eu te omor, și știam că asta e perfect legal și fără consecințe juridice dacă plodul nenorocit e al tău.
Îmi repetam, în timp ce urlam de plâns în fiecare celulă: „să moară, să moară, să moară”. Urletul meu a prins ecou invizibil zilele acelea și s-a amplificat și la 8 A, și la 5 B, și la 6 A, și la 7 B. Nu mi-am dorit niciodată să trăiesc cum mi-am dorit să moară profu.
Mai țin minte că, bocind înfundat, cu mintea varză, ca înainte de execuție, mergând spre casă am trecut în acea zi toridă pe lângă un câine tolănit în praf.
Țin minte și acum forma câinelui. Forma prafului. Forma arșiței.
Am cincizeci de ani și nu m-am rugat vreodată cu asemenea putere lui Dumnezeu să devin, să fiu, să fac ceva în halul în care L-am implorat în acea după-amiază să FIU CÂINE. Să devin ACEL CÂINE.
Să nu știu mate, să nu mă găsească maică-mea, să nu mă întrebe cum de poate al lui cutare, să nu am familie, să nu fiu de vină, să nu știu vorbi, să mor doar de foame la pădure în Zamca, nu spânzurată în copaci și să mănânc rahat de pe marginea drumului, doar să fiu acel câine. A fost cea mai adânc-ontologică rugăciune a mea legată de propria-mi ființă: neființa. Mi-am implorat animalitatea.
N-a fost rugăciune, a fost urlet care sparge quasari.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!