Stânjeneii pentru mine? Niște flori aproape... „stânjenitoare”, care se veștejesc ușor și cărora nu le-am acordat nicicând importanță. Aproape că-i evitam în copilărie când treceam pe lângă tufa violet din grădină și abia recent, anii trecuți, am descoperit că sunt aceleași flori cu irișii. Știu că am constatat cu oarece surpriză că una dintre vecinele de vizavi are o tufă de iriși albi în fața porții, dar cam atât. Cam atât până să ajung la expoziția pictorului Scurtulescu. Urmarea ebluisantă, cum ar zice francezul, e că acum aștept cu nerăbdare venirea primăverii și înflorirea acestor flori diafane, pentru că vreau să urmăresc dacă au, într-adevăr, un comportament serafic, așa cum i-a descris pictorul.
Cred că acesta e marele merit al adevăratului artist: el vede frumosul pretutindeni. Și nu doar că-l vede, ci îl și transpune în ceea ce face, transformându-l într-o operă de artă. Opera conține, desigur, și lumina omului, care se impregnează în lucrul său. Așa a fost și expoziția „Bloom” a lui Sorin Scurtulescu: debordând de lumină (ca o pregustare a paradisului?) și serafism.
Cum am înțeles eu demersul acestei „înfloriri” din toiul iernii timișorene? Ca pe un îndemn la a privi cu atenție tot ceea ce ne înconjoară și a ne vindeca suferința, inundând-o cu lumină. Cum a făcut și artistul, căci – paradoxal – în timp ce picta scânteietorul tablou „Paradisul”, unul dintre părinții săi a trecut la Domnul, iar celălalt făcea chimioterapie.
Cum au înțeles copiii noștri această expoziție? Foarte diferit, fiecare în felul său. Unii au început, de îndată ce au ajuns acasă, să picteze à la Scurtulescu, alții și-au făcut, după câteva zile, propriile „expoziții cu vânzare”. Însă pentru familia noastră va rămâne notorie insistența plină de candoare a celui mare, de 8 ani (care-mi șușotea continuu, cu sfială și totodată cu încântare, la ureche: „Mami, eu vreau să-mi iau un tablou de aici!”), de a-și cumpăra o anumită pânză, fiind sigur că pentru asta îi ajunge modesta sumă de bani din pușculiță. Când am mers a doua oară singură, la închiderea expoziției, mi-a dat indicații precise cum să găsesc tabloul, pentru că stabilise deja și locul din camera lui unde avea să-l agațe în perete. Nu i l-am putut aduce, dar a primit, în schimb, fotografii cu toți irișii expuși. Și-am stabilit că la primăvară – clar! – îi vom picta și noi împreună în jurnalele naturii.
Poate că data viitoare când o să vedeți o astfel de tufă „stânjenitoare” vă veți gândi că, într-un colț al Timișoarei, în „curtea din fața unui bloc comunist”, un om învinge efemeritatea primăvăratică și așază, de câțiva ani încoace, zeci de îngeri pe pânză...
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!